joi

Acromatic

Îngrijorarea era ascunsă sub ochii lui căprui întunecaţi. Cea prezentă era negarea, adesea convertită în regret şi revoltă; pentru că nu pentru prima oară Tavi îl lăsa fără să-i spună unde pleacă, de ce face ceea ce face şi cu cine pleacă. Ar fi vrut să nu mai găsească atâtea enigme când venea vorba de prietenul lui, de colegul lui, camaradul şi cel cu care îşi împărţise hrana şi banii în atâtea rânduri. Să fie odată pentru totdeauna deschis cu el.
Fusese şi mai dezamăgit odată cu descoperirea că nu-şi luase cu el telefonul mobil. Îl auzise sunând la el în cameră, pe pat, atunci când încercase în zadar să-l contacteze. Octavian probabil îl lăsase intenţionat acasă. Era mâniat şi de faptul că acum nu aştepta singur până la întoarcerea sa, ci în companie…fiind nevoit să răspundă la întrebări pe care în mod normal Tavi ar fi fost indicat să le răspundă.
Privi ecranul albastru al telefonului; îl luase de pe patul tânărului să-l aibă aproape în caz că sună cineva. Era crăpat în câteva locuri, una din lovituri fiind mai nouă. Le ştia pe de rost, fiind singurul care se obseda după bietul aparat, tratat cu atâta ostilitate. Octavian nu ştia să preţuiască nici oamenii, nici obiectele din jurul lui. Toate treceau pe lângă el ca apa din râu pe lângă pietrele reci şi nemişcate.
Întristarea nu stătea prea mult în gândurile sale, şi el avea probleme la fel ca şi Octavian, şi el avea o viaţă de trăit. Diferenţa era că nu aveau acelaşi mod de a o percepe şi de a savura. Lui îi plăcea să trăiască viaţa alături de oameni, alături de cineva iubit…Tavi se închidea în el cu nepăsare şi un soi de regret ce-l molipsea câteodată.
Lăsă telefonul pe masa din camera sa, privind spre patul său, singurul care avea o vedere bună către televizor. Aşezat exact pe colţul din stânga, pe o masă specială, unde îşi ţinea din caiete şi coli pentru facultate, televizorul era singura sursă de divertisment. În special pentru Adin şi Sandra, care după plecarea subită a lui Tavi, luaseră cu asalt televizorul şi patul lui, în căutarea unei diversiuni de la problemă. Nici unul din ei nu avuseseră curaj să deschidă subiectul, întrebând numai când se întoarce tânărul şi alte chestiuni legate de telefon sau de locaţia exactă unde s-ar afla . Probabil şi ei se gândeau la acelaşi lucru printre momentele de publicitate sau chiar când priveau cu ochi absenţi emisiunea.
Tresări când îşi auzi telefonul din buzunarul blugilor lui albaştri-prăfuit, sunând insistent. Se grăbi să-l deschidă, sub privirile curioase ale celor doi, care probabil se aşteptau să fie un apel de-al lui Tavi. Se încruntă uimit privind ecranul telefonului, care afişa persoana şi numărul care îl suna.
Încercă să-şi ascundă roşeaţa din obraji, dar fără a-şi potoli bătăile inimii. Subconştient, duse o mână palpându-şi locul unde era inima, simţind pulsaţiile grăbite chiar şi prin cămaşa strâmtă pe pectoralii săi.
— Alo? Răspunse cu glasul tremurat de emoţie, blestemându-se singur că în asemenea clipe nu este la fel de calm ca Tavi. Femeia de la celălalt capăt al firului se bâlbâi şi ea de câteva ori, imitând aceeaşi ezitare din glasul tânărului.
După o încercare de salut, venit din partea ambilor, în acelaşi timp, râsetele destinseseră conversaţia.
— Aş vrea să te văd.
O auzi spunându-i cu o voce suavă, aproape melancolică. Cuvintele apăsau în interiorul inimii ca încălţările grele pe pământul umed într-o zi ploioasă. Nu se stăpâni să nu ofteze. Femeia reprezenta dragostea pierdută, cu care se lupta fie să uite, fie să ţină flacăra mereu aprinsă, nici el nu mai ştia.
— Când?
Întrebă scurt, mulţumit că nu are nevoie să dea răspunsuri complicate, pentru că oricum nu şi-ar fi găsit cuvintele. Momentul era cât se poate de inoportun. Sandra de cealaltă parte întrebase curioasă dacă este Octavian. Spre liniştea sa interioară o făcuse silabisind silenţios întrebarea. Îi răspunsese în schimb cu un „nu” vehement, cu glas tare, pentru că şi Adin îl privea citindu-se în ochii lui aceeaşi preocupare.
— Acum dacă poţi, sau într-un sfert de oră cel mult…
Zâmbi la auzul vocii pripite a femeii. Nimic nu-l încânta mai mult decât dorinţa ei, patima ce nu şi-o putea stăpâni. Cunoştea sentimentul prea bine.
— Mă îmbrac şi vin. Promise, transmiţând un sărut verbal femeii, care îi răspunse asemenea, după care amândoi închiseseră telefoanele.
— Nu era Tavi, aşa-i?
Îl deranjă Sandra cu întrebările ei legate de Tavi. Ar fi vrut să-i strige cât e de naivă pentru faptul că place un tip ce nu va fi niciodată al ei, dar îşi muşcă buzele răzgândindu-se.
Nu mai făcea greşeala de a decide în locul lui. Îşi primise lecţia acum doi ani când îl invitase în oraş alături de una din fostele sale prietene şi o amică de-a acesteia. Îl rugase să vină pentru ca tânăra să nu se simtă singură, să-i ţină acesteia companie. Nu se aşteptase ca Tavi şi cu ea să devină un cuplu din acea zi. Fusese prima dată când îşi primise lecţia, crezând că-l „citeşte” atât de bine. Desigur, Octavian o făcuse intenţionat, dar aflase asta după despărţirea lor.
— Nu era Tavi. O să las telefonul aici în caz că sună. Trebuie să… duc nişte referate unei colege.
Le spuse încercând să pară degajat, şi se prefăcu a lua câteva cursuri la nimereală în mapa sa de la facultate. Le înghesui în geanta fumurie pe care o folosea la cursuri şi îşi luă cheile de pe noptieră.
— Cred că o să se întoarcă până diseară. Nu îi duceţi grija că e băiat mare. Glumi în speranţa că nu-l vor mai întreba nimic şi va putea pleca liniştit la treaba sa.
— Bine.
Răspunse Sandra cu voioşie, auzindu-l atât de degajat. Probabil pentru ea era un semn bun. Nu-i cunoştea îndeajuns pentru a şti până unde poate merge fiecare cu minciuna. Robert zâmbi nostim, ştiind că Octavian reuşeşte să sucească şi cele mai dibace minţi. Nimeni nu-şi dădea seama când minte sau când spune adevărul. Ambele se converteau între ele, depinzând de situaţie. Un singur lucru era cert: erau ambele arme folosite de Tavi.
— Sper să mă întorc repede.
Adin îi făcu cu mâna. I se părea lui, sau dintre ei trei tânărul era singurul care prefera să stea liniştit, ceea ce nu îi stătea în caracter. De când plecase Tavi tăcuse ca o piatră funerară. Probabil încropea planuri noi de a-şi demonstra supremaţia. Octavian era bun, prea bun când venea vorba să menţină o rivalitate. Nimeni nu-şi dorea un rival ca el, dar când îl avea simţea viaţa ca pe o luptă constantă nu doar cu tânărul în cauză, ci cu sine. Poate că sub sufletul pierdut al acestuia se ascundea motivul poftei de competiţie a altora. Şi el muşcase din aceeaşi momeală cu ceva ani în urmă şi se alesese cu răni ce nu puteau fi oblojite vreodată. Tavi îl tăvălise în amarul realităţii şi al propriei sale puteri de rezistenţă până cedase psihic.
Sandra îl condusese ca întotdeauna până la uşă. Holul imens al apartamentului în forma unui „T” sucit uşura deplasarea a doi oameni şi asigura spaţiu de depozitare a hainelor, lenjeriei şi obiectelor ce nu le foloseau decât în rare ocazii. Cele două debarale, construite fiecare la câte un capăt ofereau încăperi pentru a depune obiectele lor sau ale patronului, la fel şi cămara ce o aveau exact lângă bucătărie, pentru borcanele cu dulceaţă, miere şi unele legume.
Se încălţase în pantofii săi obişnuiţi, numai că alesese o haină elegantă pe care să o poarte. Sandra îl admiră zâmbitoare cât îşi aranja hainele în oglinda de pe hol. Îi plăcea să fie atent la modul în care arată, spre deosebire de Tavi care purta hainele la întâmplare. Poate că era mai complicat decât el, care totdeauna le purtase ca o extensie a sentimentelor sau a stări de moment, hainele exprimând părerea lui, fiind o parte din el. Pentru Tavi era ţoale ce serveau la acoperirea goliciunii, nimic mai mult. Poate semnificau ceva atunci când erau primite, dar chiar şi aşa nu erau tratate cu grijă.
Ieşi pe uşă salutând-o pe Sandra. La primul impuls ar fi sărutat-o pe obraz la cât părea de atentă şi tandră cu el. Dar faptul că se purta cu toţi trei la fel, îl făcea să se răzgândească. Auzi uşa închizându-se în urma lui şi se pregăti să coboare primele scări. La colţul lor se lovi însă de silueta lui Tavi, care fuma lejer în obscuritatea holului de bloc şi a becului de intensitate mică, o ţigară cam cocoloşită, având un dosar în mâna dreaptă.
— De ce nu ai intrat?
Întrebă coborând primele scări până la el, cu precauţie. Liniştea putea fi dăunătoare când Octavian o alegea drept mod de reculegere sau planificare. Îl auzi oftând, vag…ca un clipit al genelor abia perceput. Nici nu-i vedea prea bine ochii, din cauza pletelor sale lungi care se coborau dincolo de obrajii săi. Fără a avea intenţia de a-i răspunde, Tavi ridică privirea sa ageră ţintuindu-l în loc.
— Unde pleci? Presupun că nu mergeai aşa grăbit să mă cauţi pe mine…
Robert îl privi încruntat. Strivise ţigara de balustrada de plastic a blocului, arzând materialul ca pe un crater de proporţii mici, dar urât mirositor. Noroc cu aerul constant aerisit de geamurile deschise la fiecare palier. Nimic însă nu alina aerul gros ce se adunase în gâtul lui ca un gol mental.

Nu-l putea minţi, nu avea aceeaşi metodă de „trompe l’oeil”* ca el. Îi rămânea să expire aerul şi să răspundă.
— Nu. Am primit un telefon de la Eliza.
Prietenul său îl privi cu amuzament în ochii săi verzi, ce până atunci sclipiseră a contenire şi apă stătută, amintindu-i lui Robert de băltoacele ce se adunau vara după ploi cu mâzgă verzuie ca ochii lui Tavi, în care se strângeau mormoloci şi broaşte mici.
— Credeam că ai încetat cu don-juan-ismul.
Urcă scările pentru a ajunge în dreptul lui. Robert era cu doi sau trei centimetri mai înalt, dar din cauza părului răvăşit al lui Tavi, oricine îi vedea ar fi avut impresia că este invers. Liniştea nu era prea obişnuită între ei, niciodată de bun augur, de aceea se oferi primul să o umple.
— M-a sunat acum cinci minute. Vrea să mă duc la ea.
— Ai noroc că nu e departe. Şi? Ce ai de gând să faci după?
Nu-i scăpa apropoul din tonul lui Octavian. În momente ca acestea nu ezita să-şi arate dezaprobarea, sau ghearele de mâţă blândă, cum îl ironiza Tavi.
— Depinde de ea.
— Sigur că depinde de ea. Doar e soţie, şi iubită, şi nu în ultimul rând…mamă.
Toate trei parcă erau un triunghi ascuţit ce era înfipt la fiecare rostire în inima sa. Ar fi vrut să-l roage pe Tavi să aibă milă, era suficient de întristat de pe urma acestei femei.
Măcar fusese acolo întotdeauna când era vorba de avertizări şi sfaturi. Nu şi pentru a da soluţii, pentru că erau departe de el. Un om care nu iubise niciodată nu ştia ce înseamnă să suferi din dragoste.
— Trebuie să văd ce vrea.
Nu avea să se răzgândească. Rupând contactul dintre privirile lor, a lui Tavi hotărâtă încercând să o determine pe a sa, dar şi tristă influenţată de a lui. Îi făcu cu mâna, şi se opri când tânărul zâmbi făcându-i cu ochiul.
— Măcar simte-te bine!
Zâmbi la rândul său, uitând de întristarea acelor clipe dintre ei. Tavi ştia să zâmbească pentru a-i aduce calmul sufletesc şi a-l lăsa convins că face bine măcar de data asta.
Intrat în apartament,Octavian tresări la salutul vesel cu care îl întâmpinase Sandra. Liniştea apăsătoare dintre el şi Robert îi molipsiseră simţurile.
— Sandra, mi-ai făcut pulsul să crească.
O dojeni făcând-o să se roşească în obraji. Fusese bucuroasă să audă uşa deschizându-se iar, bănuind că nu este Robert, ci Tavi. Tânărul se întorsese ceva mai murdar pe haine, observă aceasta încruntându-se, şi cu o zgârietură la tâmpla stângă. Nu apucă însă să-l întrebe din cauza lui Adin, care i-o luase înainte.
— Unde te-ai lovit?!
Acesta inspectase silueta lui Tavi imediat ce auzise uşa deschizându-se şi pe Sandra ieşind în grabă din cameră. Îl văzuse cu hainele murdare, mirosind a ulei de maşină şi cu tâmpla zgâriată. Probabil nu ar fi observat dacă Octavian nu şi-ar fi trecut degetele prin părul încurcat.
— În maşina tâmpitului de profesor.
Le răspunse luându-şi telefonul de pe masa din camera lui Robert şi a Sandrei, imediat ce-l zărise acolo. Lăsă dosarul cu proiectul lor pe masă şi îl închise imediat, pentru a preveni iar un apel primit de la insistentul său profesor. Bănuia că vor mai urma şi alte dăţi, pentru că nici el nu era tipul de om care să se lase uşor convins…la fel părea a fi şi bărbatul ce se îndrăgostise de el.
— Ţi-a făcut ceva?
Sandra spera să nu-l supere cu întrebări, sau să-şi imagineze ceva atât de rău şi neplăcut, dar nu se putea stăpâni. Octavian surâse cu amuzament.
— Şi-a clătit ochii cu imaginea mea. Mai mult de atât ce-ar putea face?
O întrebă retoric, calmându-i starea de agitaţie cu o glumă. Numai Adin nu zâmbise, ci stătea în pragul camerei privindu-l curios. Tavi îşi aţinti ochii asupra lui.
— Probleme?
— Nu. Mă gândeam că poate ai vrea să-ţi dezinfectezi lovitura de la tâmplă.
Sugeră încercând să tragă de timp pentru a dezbate în sinea sa ce metodă să adopte pentru a afla ce se întâmplase într-adevăr între Tavi şi profesorul său. Nu era atât de infantil şi naiv precum l-ar fi crezut acesta.
— Mai întâi să fac o baie.
Le spuse trecând în cameră pentru a-şi lua haine de schimb. Sandra rămase singură, pentru a stinge televizorul şi a căuta prin trusa ei de la liceu ceva bandaje şi alcool medicinal.
Adin îl urmase imediat în cameră, fiind atent la orice mişcare, căutând o reacţie care să-i dea de înţeles ce se întâmplase. Bănuia că fusese vorba de o luptă, ceva. Altfel nu ar mai fi venit Tavi atât de murdar şi cu tâmpla zgâriată.
— Ţi-a făcut avansuri?
Întrebă până la urmă, muşcându-şi buza de jos, crezând că va fi bruscat şi luat la întrebări pentru indecenţa sa. Octavian se oprise din căutatul hainelor de schimb, privindu-l cu uimire şi nehotărâre. Nu ştia cum dintr-o dată Adin devine atât de preocupat de bunăstarea sa.
— Încearcă. Din păcate nu mă interesează.
Adin rămase în loc. Se hotărâse să se aşeze pe pat, pentru a-l aştepta pe Tavi până se întoarce. Vroia să-i bandajeze el rana, nu Sandra, care îl plăcea deja suficient. Poate că era gelos, poate că vroia numai pentru el atenţia lui Tavi, nu conta.
— Nu te interesează profesorul tău sau relaţiile cu alţi tipi?
Oferi întrebarea care-i oprise iar mişcările. Amândoi se priveau din locuri diferite ale camerei, poate cu acelaşi gând. Mâinile lui Tavi ridicară hainele pe pat, acesta rămânând cu privirea aţintită în covor.
— Nu mă interesează bărbaţii mai bătrâni ca mine.
Răspunsul îl lăsase şi mai confuz. Se aşteptase la ceva mai concret, nu atât de absurd. Se încruntă nervos. Octavian rezista întrebărilor sale, şi îl enerva iar cu atitudinea sa abstractă şi ciudată.
— Da sau nu?
— Chiar te interesează aşa mult?
Se ridică de jos, cărându-şi hainele şi două prosoape cu el. Adin bănuia că nu va primi nici un răspuns, şi că îl va lăsa să-şi bată neuronii până să dea de subînţelesul frazelor sale.
— Nici eu nu ştiu…
Îl auzi vorbind scurt, ca pentru sine, atunci când ieşi din cameră. Îl lăsă cu ochii mari de uimire, privind uşa ce tocmai se închisese. Apoi zâmbi, pentru că „nu ştiu”, însemna uneori „vreau să ştiu”.
Iar dacă Tavi era dispus să devină victimă, atunci el era dispus să fie seducătorul. Îşi muşcă degetele gânditor, încercând ca întotdeauna să găsească planul de atac. Acum că Tavi îi răspunsese din proprie iniţiativă la întrebări era ceva mai sigur. Fusese comunicativ, chiar dacă o făcuse pe ocolite.
Baia începea să-i relaxeze muşchii după atâtea ore de încordare. Abia acum constata că are zgârieturi pe braţe şi o vânătaie de toată frumuseţea pe piciorul drept. Normal că aventura lui se lăsase cu amintiri.
La început crezuse că nu va ieşi viu din acea maşină. Viteza cu care se izbiseră în şanţ ar fi fost de ajuns să rupă gâtul oricui. Maşina nu fusese avariată prea mult, numai zguduite unele piese. Zâmbi gândindu-se că Domnul Codreanu era bun de plată pentru pagube. El nu fusese la volan, prin urmare nu putea fi învinuit, dacă s-ar fi ivit ocazia unei anchete. Dar ştia foarte bine că bărbatul nu ar fi riscat să-l implice pentru că ar fi divulgat intenţiile acestuia sau i-ar fi provocat probleme mai mari. Era bun când venea vorba de a trece dincolo de limita normală şi a pipera viaţa altora.
După aventura asta avea nevoie de un nou plan. Nu rezolvase problema aruncând maşina profesorului său în şanţ. Acceptase proiectul şi compania acestuia. Îi lăsase atunci numai un avertisment de a păstra distanţa.
Aburii calzi şi oboseala îşi făceau simţită prezenţa nu doar în mintea sa, care începea să aibă lacune…ci şi asupra trupului său, simţind o oarecare ameţeală şi o moleşire a muşchilor. Se grăbi să iasă din cadă, şi cu lentoare se şterse îmbrăcându-şi hainele pe rând. Plecă din baie uitând să deschidă geamul. Nu-l interesa decât să stea în pat câteva clipe pentru a şterge împânzeala din faţa ochilor şi să audă altceva decât vâjâielile pe care le avea în cap.
— Te simţi bine?
Auzi vocea lui Adin, puţin îngrijorată în timp ce închidea uşa. Dădu negativ din cap, stropii de la părul lui ud sărind pe faţa tânărului, care zâmbi amuzat şi se apără cu mâna. Era prea obosit pentru a ridica mirat din sprâncene. După baia şi săpuneala intensă parcă avea o mască pe faţă, nu piele.
— Stai jos. Adin se ridică trăgându-i braţul spre patul lui. Închise grijuliu geamul şi trase perdeaua şi draperia pentru a-i face loc lui Tavi să stea jos pe pat. Tânărul fixase ceva mai nedumerit posteriorul acestuia, ridicat la un unghi destul de…greu de imaginat. Ori i se părea lui, ori Adin făcea intenţionat asta? Clipi dând din umeri. Îi era greu să reacţioneze. Era obosit, dar imaginea era bună de privit. Îşi întoarse capul şi pe lateral, tânărul luându-şi timp în a aranja draperia cât mai frumos, parcă o prezenta la expoziţie nu alta.
— Să-ţi dezinfectez zgârietura. Se oferi dintr-o dată, zâmbetul lui crescând în lungime când se întorsese brusc şi îi prinsese din greşeală privirea asupra lui, sau a unei părţi anatomice ce-i aparţinea.
— Bine.
Octavian se aşeză pe pat, încercând să se lămurească în privinţa tânărului. Nu nega că îi plăcea ce vede, dar nici că toate astea aveau un scop anume. Închise ochii atunci când tifonul umezit în alcool medicinal îi atinse tâmpla stângă. Simţea mai intens degetele lui Adin pe obraz şi frunte, decât usturimea lichidului. Tresări când tifonul se lipi de gâtul său, făcându-l să scoată un sunet de surprindere, imediat camuflat de râsetele de amuzament ale lui Adin.
— Păreai dus cu gândul.
Îşi scuză tânărul fapta, privindu-l intens, parcă ar fi vrut să scoată din ochii lui toate răspunsurile.
— Eşti aşa palid…
Rosti nemulţumit, închizând sticla de alcool, alăturând peste dop tifonul şi punându-le jos la piciorul patului. Tânărul se aşeză pe pat, dezmorţindu-şi genunchii, căci stătuse cu ei îndoiţi cât îi dezinfectase rana.
— Sunt obosit, atâta tot.
Îi răspunse şi spatele lui deveni imediat rigid, când simţi degetele acestuia masându-i grumazi. Închise ochii cu putere când mâna băiatului găsise acele noduri care trebuiau destinse. Nu se putea abţine, şi ridică capul într-o parte lăsându-l pe Adin să-l răsfeţe, din motive străine lui.
— E bine aşa, nu?
Primi ca aprobare o încruntare scurtă. Tavi pe cât era de zvelt şi impunător, atât de repede se lăsase pradă mâinilor sale. Îl auzi oftând, începând să se relaxeze.
— Întinde-te să-ţi masez spatele.
Se oferi cu un zâmbet triumfător pe buze. Octavian îi îndeplinise ordinul, lăsându-se pe burtă, lungindu-se în pat.
— Te pricepi, piciule.
Râse amuzat de cât de moflăite se auzeau cuvintele pentru că stătea cu obrazul drept pe pernă. După baia fierbinte şi masajul de la Adin, care continua pe omoplaţii lui şi pe umeri, spre gât, simţea o stare de letargie şi relaxare profundă. Păcat că nu avea cum să-i returneze favorul tânărului, simţindu-şi pleoapele grele închizându-se fără să se poată stăpâni.
Adin îl privi amuzat. Adormise atât de repede, şi atât de calm. Zâmbi văzând cât poate fi de frumos adormit. Chipul său rece şi dur avea acum trăsături aproape copilăreşti. Ochii închişi, buzele puţin depărtate şi uşor ridicate în sus, într-un zâmbet de mulţumire interioară. Îi ridică firele umede care îi stăteau pe frunte şi îl acoperi cu pătura, având grijă să-l învelească bine. Îşi stăpâni impulsul de a-i lăsa un sărut pe obraz. Făcuse suficiente în acea seară. După un „Noapte bună” şoptit, ieşi din cameră fără a face zgomot, pentru a o ajuta pe Sandra la cină. Planul lui începea deja să dea roade.

* trompe l’oeil este o iluzie optică folosită în decoraţiile murale