luni

Agresivitate ascendentă


Dintre toate lucrurile pe care i le atribuia lui Octavian ca fiind printre calităţile lui personale, nu se putea număra şi gătitul. Învăţa lecţia actuală, aceea că iubitul lui poate fi o prezenţă bună în dormitor, în alte camere, la baie, însă nu şi în bucătărie. Aburii de căldură emanaţi din cuptor îi dădeau o senzaţie de ameţeală, şi tocmai el se oferise să scoată tava cu ce rămăsese din prăjitura lor. Sandra îi îngreuna munca sprijinindu-se de umerii lui, făcându-l să se aplece şi mai mult peste tava încinsă. Simţi o mână prinzând tava de marginea opusă, şi îl observă pe Tavi ajutându-l.
— Credeam că nu la asta s-a referit Robert când spunea că laşi praf şi pulbere în urma ta.
Rosti făcând aluzie la ce rămăsese din prăjitura lor de la cuptor, o crustă maronie întunecată, arsă şi lipită de tavă. Sandra zâmbi amuzată realizând că şatenul fusese cel care uitase prăjitura la cuptor.
— Ar fi ieşit bine, dacă nu uitai de ea.
Încercă Robert să îl împace, văzând că moralul amicului său avea de suferit şi Adin părea enervat dintr-o anumită cauză total străină lui. Ştia că Tavi se lasă greu influenţat de proasta dispoziţie a altora, dar de data aceasta arăta puţin iritat. Se mira cum de nu primise o replică tăioasă până atunci, era clar că nu îl apuca dintr-o dată o politeţe spontană şi să tacă.
— Nu eu am făcut prăjitura, era opera piciului. Eu doar trebuia să am grijă să o scot de la cuptor.
Le spuse aruncând tava în chiuvetă, îndreptându-se spre uşa de la bucătărie.
— Atunci tu ar trebui să speli tava în locul meu.
Raţionă Adin cu un licăr victorios în ochii lui albaştrii, făcându-l să rămână pe loc câteva secunde. Se întoarse înapoi oprind-o pe Sandra înainte de a lua asupra ei sarcina, apucându-se să dea drumul la robinet şi să spele tava cu buretele înmuiat în detergent. Blondinul părea să se fi liniştit, doar comportamentul lui Tavi i se părea ieşit din comun în acea zi.
― Robert, îţi sună telefonul.
Dădu Octavian din cap văzându-l tot în prag, uitându-se la el cum spală tava. Îi amintea de mătuşa lui care mereu avea o fascinaţie ciudată de a-l privi atunci când făcea treabă în bucătărie. Probabil nimeni nu îl vedea în postura de ajutor de bucătar. Măcar Sandra se aşezase la masă, lăsându-i unul lângă celălalt; îşi spuse trecându-şi ochii peste silueta suplă a iubitului său. Acesta se sprijinise cu intenţie de marginea chiuvetei, urmărindu-i mişcările.
— Ai ratat o pată.
Arătă îndreptându-şi mâna dreaptă spre tavă, trecând-o lent peste a lui. Clipi încruntat, nu ştia ce joc mai încropea de data asta. Dacă avea să fie tachinat aşa în continuare, Adin urma să îi plătească scump în noaptea aceea. Sau poate că acesta era şi scopul.
  Robert se întorsese repede, cărând cu el geanta şi telefonul mobil. Avea o privire îngrijorată, şi se grăbi să îi taie propoziţia tocmai când vroia să îl întrebe dacă e bine.
— Plec până la Eliza…
Închisese uşa fără a da alte explicaţii, şi Octavian nu reuşi să îl prindă în hol. Plecase mult prea repede, probabil avea probleme. Cu o asemenea relaţie nu era de mirare, îşi spuse întorcându-se înapoi. Nu era genul de om care să judece moralitatea altora, nu de teama că ar fi fost judecat la rândul său; ci pentru că sensul faptelor era greu de înţeles, la fel şi motivaţia din spatele lor. Fiecare om devenea sensibil la ceva, avea o febleţe şi o slăbiciune, pentru că nimeni nu era perfect. Toţi se lăsau înşelaţi în anumite privinţe, căutându-şi propriul adevăr uitând că acesta nu este decât unul singur.
   Nu ştia dacă poate exista o asemenea universalitate a lucrurilor, o idee a ideilor. Ceva atât de pur, dar nu cunoştea alte alternative. Ca şi majoritatea, avea impresia uneori eronată, sau nici el nu ştia, că toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Şi îl găsea întotdeauna. Fie că vroia, fie că nu vroia, era precum o credinţă nestrămutată la fel ca cea pe care o avea în dragoste şi pasiune. I se părea palpabilă, o percepea în sinea lui, o vedea strălucind în ochii aceia albaştrii şi simţea căldura plăcută din inima sa. Precum o boală gravă cu care te naşti, dar nu o vezi decât când ai ocazia să o scoţi la lumină. Numai Adin reuşise să îl facă să renască din propria cenuşă, din acel întuneric impur, sângeros în aşa fel încât să nu se murdărească, aducând la suprafaţă sentimentele lui cele mai lăuntrice.
— Probleme?
Auzi vocea dulce, care îl încânta mereu, blondul potolindu-şi acel avânt năzbîtios, fiind aşezat lângă Sandra. Îşi sprijinise bărbia în palme, având coatele pe masă, tânăra urmându-i exemplul. Observase că tava era deja curăţată şi aşezată pe suportul de vase, bănuind că Adin se ocupase de ea cât timp fusese în hol.
— Nu ştiu. Le spuse trecând de masă pentru a privi afară. Încă nu se înserase, dar cerul arăta înnorat după ploaie şi în stradă gropile din asfalt se umpluseră, devenind o mulţime de bălţi. Se întoarse cu spatele, fără a privi după Robert. Ştia unde anume stă femeia la care plecase şi nu avea intenţia de a-şi încărca mintea cu gânduri negre. Ar fi fost nedrept pentru Adin, odată ce ar fi recunoscut îngrijorare pe chipul lui s-ar fi preocupat prea mult. Nu-şi dorea să îl ştie altcumva decât liniştit şi vesel.
— Va trebui să pregătim totuşi ceva de mâncare în seara asta. Ce vrei să mănânci?
Se trezi întrebat de iubitul său, încercând să îl tenteze cât se aşeza pe un scaun, alături de ei doi
— Probabil nişte paste, sau o omletă cu salată, supă, o tocăniţă?
— Nu vrei toată cartea de bucate? Îşi învârti pletele bălaie, privind cu coada ochiului la Sandra. Nu îi plăcea faptul că tânăra se uita mai insistent la Tavi. — Cred că o să facem paste, nu-i aşa, Sandra?
O făcu atentă, păstrându-şi calmul. Realiza că nu are cum să oprească acea atracţie, pentru că şi el o simţea faţă de Tavi.
— Sau cartofi prăjiţi.
Se răzgândi Octavian, admirând pe furiş chipul iubitului său, care începea să se enerveze. Îi plăcea să îl vadă roşindu-se, plăcut de îmbufnat amintindu-i de dăţile în care îi săruta buzele pentru a obţine acelaşi efect, deşi ceva mai diferit.
— Fie, dar ajuţi la curăţat.
Stabili încrucişându-şi braţele, abordând un aer de superioritate închipuită pentru a-l face să aprobe. Ştia ca ar fi fost suficient un cuvânt sau o privire, dar cu Sandra de faţă revenea la vechile sale metode; deşi nu îi displăcea deloc observând sclipirea din ochii iubitului său.
— Bine.
Acceptase, jucându-se cu degetele pe masă, bătându-le în ritm alert.
— Mă duc să aduc cartofii din cămară.
Îi surprinse tânăra, plecând din bucătărie. Adin nu aşteptase prea mult timp pentru a-l prinde de gulerul cămăşii trăgându-l spre el pentru un sărut. Octavian zâmbise, cuprinzându-i doritor obrajii cu palmele.
— Mă enervează. Sper să se rătăcească pe hol!
Şopti împreunând săruturile cu zâmbete de amuzament în timp ce Tavi îl muşca de buze, împiedicând un sărut mai profund.
— Suficient, poate se întoarce.
Îl preveni încercând să se depărteze, reuşind să îl tragă pe Adin în sus, tânărul agăţându-şi braţele de umerii lui.
— Nu vreau!
Se împotrivi acesta cu încăpăţânare.
— Avem timp destul şi după. Atunci nu ne va deranja nimeni.
Aranjă câteva şuviţe de păr, trecându-şi degetele şi peste buzele lui, încă tentat să fure un sărut până nu se întorcea Sandra.
Dar unele săruturi le prefera rare, pentru a le savura la adevărata lor valoare şi cu intensitatea cuvenită. Era un infern să stea departe de ce dorea atât de mult, dar totdeauna ştia că merită să aştepte. Blondul îşi retrăsese treptat mâinile de pe umerii lui, aşezându-se la loc pe scaun. Tavi îl sărută pe frunte înainte de a repeta şi el aceeaşi mişcare. Îşi lăsase coatele pe spătarul scaunului, privind absent spre uşa de la bucătărie. În câteva secunde Sandra apăruse în prag cărând cu ea un vas.
— Cred că sunt suficienţi pentru toţi patru, am luat mai mulţi în caz că Robert se întoarce.
— Nu-i nimic, va mânca Tavi şi porţia lui. Nu cred că e nevoie să îţi faci probleme.
Se ridică de jos, văzând cu coada ochiului că şatenul priveşte exasperat spre el, chiar dacă i se citea pe buze un zâmbet de amuzament. Le aduse câte un cuţit de fiecare pentru a curăţa cartofii, primul care îl primise direct în mână era normal, Octavian.
— Să nu tai coaja prea groasă.
Atrase atenţia tânărul, care se aşezase la loc pe scaun începând să cureţe un cartof. Tavi nu comentă mica lor împunsătură de replici, deşi avea în minte câteva fraze cu care să îi răspundă. Uneori îi plăcea o atitudine atât de încrezătoare, sub acele riposte era camuflat optimismul lui şi provocarea pentru a merge mai departe. Şi nu le strica o joacă precum aceasta, la final răsplata egala mica lor competiţie.
Sandra terminase partea ei destul de repede, şi intenţiona să îl ajute pe Tavi, dar acesta o opri.
— Nu e nevoie, poţi pune uleiul la încins în tigaie.
— Cum vrei.
Îşi îndreptară toţi trei privirea spre uşa de la intrare, şi Tavi nu avea dubii că o auzise deschizându-se. Desluşea după zgomotul distinct din hol că cineva se descălţa la cuierul de la intrare. Robert se întorsese deja, numai el avea gesturile atât de calculate şi ordonate, chiar dacă în principiu n-ar fi părut.
— Vin imediat. Cred că s-a întors Robert.
— Bine.
— Să te întorci să cureţi restul de cartofi! Gesticulă Adin vânturând vârful de la cuţit prin aer, cu nepăsare. Sandra reacţionase mai calm decât el, deşi răspundea mai mult de dragul de a pune paie pe foc. Ştia că va fi luat la rost după cină. Tavi nu uita uşor, şi nici nu se supăra repede; ambele îl încântau să provoace în continuare.
  Octavian ieşi prevăzător în holul de la intrare, observând silueta lui Robert trecând în cameră, lăsând uşa deschisă. Rar i se întâmpla să aibă asemenea sentimente de nelinişte în legătură cu ei doi, şi de obicei cerea să le elimine chiar primul. Pentru că nu îi plăcea nesiguranţa; viaţa îi arătase potecile cele mai abrupte, tocmai de aceea lua în serios orice semn. Nu era superstiţios, erau acele semne ce îi indicau un pericol sau o schimbare prin gesturi, tăcere sau mimică.
— Robert?
Bătu lent la uşă, făcându-şi simţită prezenţa înainte de a intra după el. Nu de teamă că l-ar prinde schimbându-se, sau într-o altfel de postură, ci de teamă că momentul ar fi fost inoportun şi ar fi dus la ceartă.
— Da, poţi să intri Tavi.
Se auzi vocea acestuia, pe un ton destul de afectat. Realiza că ceva era în neregulă, pentru că rar îi folosea numele. De obicei i se adresa direct, ştiind despre atenţia lui că va fi tot timpul activă atunci când îi vorbea.
— S-a întâmplat ceva rău?
Intră imediat înăuntru, zărindu-l aşezat pe marginea patului,  ţinându-şi capul în palme. O poziţie ce îi displăcea, arătând starea deplorabilă în care se afla amicul lui. Avea umerii lăsaţi în jos, rezultatul fie al unei cedări nervoase, sau a unei pierderi. O bătălie ce bănuia că îl va lăsa într-o depresie de durată şi cunoştea deja de la ce, sau potrivit ar fi fost, din pricina cui suferă.
   Răspunsul se lăsa aşteptat, şi oftatul auzit îl lămurea oricum. Se apropriase lent, având grijă să nu facă prea multă gălăgie. În astfel de momente nervii puteau izbucni din orice fleac şi venise acolo pentru a-l ajuta, a-i oferi umărul de care avea nevoie, pentru că şi el fusese consolat în atâtea rânduri de Robert; chiar dacă motivele erau total diferite.
— Eliza, m-am întâlnit cu ea, şi mi-a spus că se mută în alt oraş.
Îngăimase, fără a se opri din vorbit, scoţând toată fraza dintr-o dată, lent ca şi cum ar fi încercat să se convingă singur de ceva. Tavi clipi puţin încurcat, aşteptând ceva timp până să răspundă. Preferase să se aşeze lângă el pe marginea patului, şi să privească în ochii prietenului său, puţin umezi ce forţau lacrimile să dispară. Totuşi era semn că deja începea să îşi revină, avea nevoie ca întotdeauna să povestească ce i se întâmplase, să disece posibilităţile şi evenimentele. De obicei Tavi ajuta cum ştia cel mai bine, chiar dacă adesea nu reuşea să îl lămurească, măcar încerca.
— Cum te simţi?
Întrebă evitând să îl tragă la răspundere pentru ce se întâmplase. Robert nu se număra printre astfel de prieteni, care să le storci greşelile în nas doar pentru că nu îi ascultase sfaturile. Avea suficientă încredere că amicul lui e în stare să înveţe din propriile greşeli, poate că o arăta rar, dar era un tip inteligent şi sensibil. Cu mult mai sensibil şi sincer decât se dovedea el, în special în prezent.
— Ciudat, nu ştiu. Supărat, împăcat; o combinaţie între ambele? Nu ştiu ce vreau în clipa asta.
Explică tânărul acoperindu-şi iar faţa cu palmele. Tavi i le trase pentru a-l putea privi, poate că era un obicei prost dar era cel cu care tocmai Robert îl obişnuise. Îşi amintea că în liceu amândoi sufereau de aceeaşi problemă, nu puteau privi pe cineva în ochi prea mult. În mod ciudat o rezolvaseră împreună, învăţând reciproc, treptat să accepte că a fixa pe cineva atunci când vorbeşte e o dovadă de ascultare, accept şi înţelegere. Aceeaşi ochi îl priveau acum fără teamă de a arăta problemele ascunse, de a căuta răspunsuri în ochii lui. Culoarea căprui obişnuită a ochilor tânărului devenise apatică şi mult prea închisă, nici măcar luciul lacrimilor nu reuşeau să aducă acea prezenţă calmă în privirea lui.
— Nu asta e viaţa pe care ţi-o doreai odată. Ştiu că eşti în stare să iei decizia corectă.
— Nu o pot uita aşa uşor!
Răbufni imediat acesta, Tavi realizând că până la urmă îşi va descărca amarul.
— Dacă te iubea probabil ar fi trebuit să aibă curajul să renunţe la viaţa ei de familie.
Apela la un şantaj emoţional, ştia asta, dar nu se putea abţine, amintind sensul negativ al relaţiei. Oricum nu prea realiza ce anume o putea evoca într-un mod pozitiv.
— E vina mea. Eu am vrut să fiu cu ea, în ciuda consecinţelor şi a vieţi pe care o avem amândoi. Poate că încă ţin la ea, nu ştiu.
— Nu e nimeni as în ştiinţa purtării, pentru a decide atât de perfect ce e rău şi ce e bine, dar important este că ai făcut ceva ce ţi-ai dorit; chiar dacă acum se întâmplă să reacţionezi aşa.
Pe faţa lui Robert se arătă un surâs trist, contopind o mulţime de regrete în el, poate că nu erau acelea pentru a îndrepta ceva, Tavi bănuia că erau acelea de a renunţa la ceva ce şi-ar fi dorit, chiar fără să cunoască din consecinţe ori să se gândească la ele.
— E un drum închis. Nu te duce niciunde, ci doar te ţine în loc. Şi nu cred că e stilul tău să te arunci în ceva deja pierdut.
— Aşa e. Oftă Robert într-un final, frecându-şi pleoapele pentru a scăpa de lacrimi. —Ne-am simţit bine împreună, mi-am potolit curiozitatea şi nu cred că ar trebui să îmi pară rău.
— Îmi pare bine că gândeşti aşa.  
— Foarte romantic,nu?
Reluă Robert veşnica sa zicală, cu care îl amuza pe Tavi de obicei pentru că o spunea la momente inoportune pentru a destinde atmosfera.
— Nu mă pricep. Nu sunt romantic.
— Aştept vântul schimbării. Momentan suflă al meu. Speram într-o zi să te văd îndrăgostit până peste cap.
— Visezi prea mult la viaţa altora văd.
— Nu fi rău, Tavi. E ceva inevitabil în viaţă.
— Am să reţin să evit pe cât posibil. Să nu crezi că ai deviat discuţia în avantajul tău. Se ridică de lângă el, prefăcându-se a căsca. — Eu am curăţat porţia mea de cartofi, restul sunt treaba ta. Îi făcu semn să îl urmeze în bucătărie. Robert râse scurt, ştiind că pe moment va uita de supărare, mulţumindu-se cu starea de melancolie în care era. Învăţase de la el să fie răbdător, să aibă aceeaşi putere de rezistenţă . Un fel de toleranţă diabolică, oricât de lovit şi de rănit ar fi fost, nimic nu îl dobora total; la fel cum fumul negru nu reuşea să păteze albastrul cerului.

   Soneria care se auzea sunând cu insistenţă îi oprise din mers, făcându-i să se privească miraţi. Nu aşteptau pe nimeni la ora aceea apropriată de cină şi din cunoştinţele lor nu era nimeni care să îi viziteze fără să anunţe.
—Tavi! Răspunde la uşă!
Scoase Adin capul, crăpând uşa de la bucătărie privind încruntat spre hol. Nu renunţase să-şi coboare tonul imperativ nici când îşi zărise iubitul. Îl distra prea mult să îl vadă îndeplinindu-i toate nazurile.
—Răspund eu. Interveni Robert trecând pe lângă Tavi, spre uşă. Persoana de dincolo începuse să insiste cu sunatul, apăsând constant pe sonerie. Adin ieşi la fel de uimit în hol, Sandra urmându-l curioasă. Tavi ar fi vrut să le zică să intre înapoi în bucătărie, fără a avea timp însă. Odată ce Robert deschisese uşa se treziseră cu o lovitură puternică, tânărul căzând brusc la podea. Sandra ţipase speriată, Adin tresărind când trupul amorţit trecuse atât de rapid pe lângă ei. Lemnul trosnise cu putere, lovindu-se de perete, zgâlţâind din ţâţâni uşa. În faţa preşului se afla un bărbat gras, trecut de treizeci de ani, răsuflând din greu şi înjurând într-un mod obscen nu doar pe Robert.
 Tavi îşi dăduse imediat seama cine era, grăbindu-se să îl oprească să înainteze în casă. Pe chipul său palid în acele clipe apăruse o teamă subită, pentru că Adin şi Sandra erau primii şi cei mai apropriaţi de uşă. Puteau fi oricând loviţi, îşi spuse trecând în grabă în faţa lor, mişcările lui fiind lipsite de acelaşi avânt calm, ci disperate. Vroia să evite ca ceilalţi să fie răniţi, şi să îl oprească pe bărbat înainte să intre în casă. Reuşise să-l împingă cu greu, palmele lui atingând umerii laţi fără a-l muta prea mult din loc. Adin se agăţase cu braţele de talia lui strigându-i înfricoşat numele.
— Tavi!!
Robert se ridicase  de jos, dezmeticit după pumnul primit în plină figură de la soţul amantei sale. Nu îi venea să creadă că o greşeală se răsfrângea cu atâta violenţă asupra persoanelor la care ţinea. Şi Octavian era mereu cel care trebuia să suporte lupta cea mai înverşunată.
  Tânărul izbutise să smucească braţele lui Adin de pe el în ultima clipă, pentru că bărbatul revenise în plină forţă, lovindu-l şi pe el. Îşi simţise obrazul arzând sub puterea pumnului primit, amorţindu-i subit partea stângă a feţei. Durerea îl făcuse să lăcrimeze involuntar, dar îşi ridicase privirea înveninată spre noul său adversar. Bărbatul se arunca singur într-un infern necunoscut, pentru că cel din faţa sa nu cunoştea limite, milă sau ruşine în timpul unei lupte. Armele sale erau acelea care rumegau pe cel care i se împotrivea până la eliminarea sa.
Reuşise să închidă uşa în urma sa, strângând cu mâna dreaptă mânerul până ce îl usturau munţii palmei. Nu se îndura să îi dea drumul, indiferent de strigătele ce se auzeau dincolo de uşă sau de faptul că trebuia să se apere numai cu o mână. Bărbatul gras din faţa lui rânjea ironic de considerabila greşeală făcută, aceea de a-l înfrunta de unul singur. Forţa lui Tavi nu se putea măsura cu a unui om trecut de tinereţe, poate nu un atlet, dar având suficientă greutate în pumnii săi. Pe al doilea îl evitase milimetric, ferindu-şi capul, ochii săi cercetând cu răceală inamicul. Mâna strânsă a acestuia se izbise iar de uşă, depărtând-o de prag, fiind singurul care o ţinea aproape închisă pentru a-l împiedica să intre înăuntru.
   Era ultima lovitură pe care avea să o dea, Octavian abandonând uşa ştiind că Robert pricepuse semnul. Durerea încă nu încetase, şi acum că îşi ducea mâna dreaptă spre faţă, observa că avea buza spartă. Poate că bărbatul pe care îl privea avea tot dreptul să ceară nu doar explicaţii, dar şi o răzbunare de acest gen, însă din partea oricui altcuiva, nu a lor. I se părea un sacrilegiu ca cineva să intre şi să provoace asemenea stare în locuinţa în care stătea, chiar şi cu chirie, să îi lovească prietenul şi să-l ia prin surprindere.
  Fără a sta pe gânduri, omul se repezise iar spre el, continuând să îşi irosească suflarea pe înjurături. Tavi zâmbise scurt, găsind imediat slăbiciunea acelei mişcări. Cunoştea anatomia trupului omenesc, ghicind imediat unde anume trebuia să lovească pentru a fulgera până la sânge. Iar cel din faţa lui era un tip plin, umflat de grăsime, chiar inestetic şi dacă surplusul de carne îl putea folosi ca putere de lovit, nu şi rapiditatea în mişcări.
  Îşi ridicase pumnul în aer, strângând braţul până la amorţirea totală, ca apoi să îl izbească sub bărbia bărbatului. Îl clătinase în loc, rânjind sadic pentru că simţise sub pumn osul maxilarului. Obrajii erau proeminenţi, şi nu la fel de rotunjiţi şi plini precum era restul trupului. Lovind oriunde altundeva, chiar dacă era dureros, ar fi ricoşat fără a dăuna prea mult, de aceea alesese drept ţinta faţa bărbatului.  De data aceasta folosise podul palmei pentru a-i da încă o lovitură, cucerind cu plăcere un urlet de suferinţă din partea victimei sale. Era sunetul ce îl căutase, îl încânta să lovească în continuare, vorbele bărbatului devenind grohăituri fără sens.
  Îi plăcea să lovească, cu calm indestructibil, fără să piardă vremea cu izbucniri furioase, ghidând furtuna şi ploaia de lovituri chiar el. Erau părţi din luptă pe care le savura cel mai mult. Cu cât îşi umplea mai mult mâinile de sânge cu atât îşi dorea să le şteargă tot în sânge până nu rămânea nimic. Oferea pumnii precum un bumerang, îi plăcea să simtă porii reci sub degetele sale închise şi încordate, sângele sărind sus în stropi roşii udând hainele sale dar şi pe cele ale victimei.
  Îl depărtase suficient de uşa apartamentului în care stăteau, reuşind să se de ferească încercările slabe de a fi lovit. Descleştase pumnul său, lăsându-şi degetele libere, simţind sângele spălându-i unghiile. I le trecuse peste faţă, înfigându-le în carnea acestuia cu sete văzându-l ţipând dezorientat. Bărbatul îşi retrăsese mâinile pentru a-şi acoperi chipul, dar mult prea târziu pentru că Tavi fusese prompt, servindu-i un pumn pentru a-l împinge într-una din uşile vecine. Sunetul puternic răsunase tare în sala blocului, Robert descuind speriat uşa.
— Tavi!
Îl strigase uşurat să îl vadă teafăr, în picioare. Abia reuşise să convingă pe Adin şi pe Sandra să stea departe de uşă. Nu pricepea de ce acesta că nu îi permisese să îi sară în ajutor de la bun început. Lupta aceea de drept era a sa, şi nu suporta să primească altcineva lecţia ce i se cuvenea lui. Ca întotdeauna Tavi lăsa lumea lor de-o parte, păşind spre cea cunoscută lui, în care viaţa se închina în faţa pericolului şi a morţii, un cântec spiritual ciudat, malefic de distrugător.
— Octavian!!
O altă uşă se deschisese, cea de care stătea sprijinit bărbatul lovit, trăgându-şi răsuflarea în timp ce privea la Tavi, şi la Robert. Vecinul auzise izbitura puternică, ieşind să vadă ce anume se întâmplă. Sângele de pe jos era urmarea clară a unei lupte, Tavi rămânând pe loc, simţind sângele de la buză curgându-i acum că trupul său se relaxa. Tipul se depărtase, privind încolţit spre toţi trei.
— Chem poliţia băieţi? Ce se întâmplă?!
Întrebă vecinul lor destul de speriat văzându-l pe Tavi lovit, ca şi pe Robert.
— Nu este nevoie. Răspunse Octavian fixându-l cu privirea,  bărbatul îşi ştergea mâinile asudate de tricoul gros, îmbibat cu transpiraţie, sânge şi alcool. — Domnul tocmai pleca.
— Ce s-a întâmplat? Întrerupse o altă voce, o vecină de pe acelaşi palier ieşind din casă imediat ce auzise mai multe voci. Bărbatul gras se trase spre bara de plastic ce dădea spre scări, pregătit să coboare. Mai mulţi oameni însemna că poate fi oricând anunţată poliţia, şi nu avea cum să explice ceea ce făcuse.
— Nimic doamnă Buşe. Suntem bine.
Se grăbi Robert să o liniştească, Tavi întorcându-se pentru a-l privi pe bărbat în timp ce cobora scările. Faptul că acesta nu întorcea spatele să privească în urmă îl lua momentan drept semn bun.
— V-a lovit?
Erau evidente rănile lor, aşa că Robert nu avea de ce să mintă. Aprobase din cap, puţin ruşinat, sperând să nu fie nevoit să dea şi alte explicaţii.
— A greşit apartamentul, era băut. Nici nu ştiu cine este.
Interveni Tavi, întorcându-se spre uşa apartamentului lor. Acum că încetase toată acea zarvă nu avea chef de altceva decât să stea liniştit în pat, alături de Adin.
  Vecinii îi cunoşteau de câţiva ani, de când veniseră în Bucureşti la facultate, şi toţi ştiau că nu creaseră probleme, sau să se implice în găştile de cartier ce îşi făceau veacul prin scările de bloc.
— Ce oameni! Exclamă vecinul lor, închizând uşa pentru a ieşi afară în prag să stea de vorbă cu ei. Tavi dăduse ochii peste cap. Prefera o altă salvă de pumni alături de beţivanul acela decât o şuetă. Bârfitul nu se număra printre ocupaţiile sale, nici măcar în timpul liber.
— Eu am auzit gălăgie, am ieşit să văd. Mi-era teamă; în ziua de azi te aştepţi la orice.
Comentă alături, Doamna Buşe, capetele celor trei îndreptându-se spre dânsa. Octavian tuşi apăsat, încercând să dea de înţeles că vor să plece.
— Noroc că ei sunt tineri foarte cuminţi. Mai ales Octavian.
Îl lăudă vecinul de vizavi, făcându-l pe tânăr să ridice din sprâncene. Nu ştia că ceilalţi au impresii aşa bune despre el.
— Cuminţi, dar de câteva zile se aud sunete stranii la voi în casă, la fel ca nişte gemete.
Se plânse femeia al cărei apartament era cel de lângă al lor.  Robert o privise mirat, fără a şti cum să răspundă. Tavi de cealaltă parte încerca să păstreze calmul aparent. Zâmbea destul de ciudat în clipa aceea pentru a tace.
— E vina mea doamna Buşe, repetam numai interjecţiile în timp ce citeam Marchizul de Sade.
Se prefăcu a explica, Robert trecând imediat lângă el, lovindu-l nervos peste umăr.
— Îmi cer scuze, am de citit pentru examene.
Adăugă Octavian deschizând uşa, Robert intrând în casă alături de el, ignorând urările de baftă ale celor doi vecini.
   Cel din urmă se lăsă cu spatele sprijinit de uşa închisă, oftând din greu. Avusese o zi deplorabilă, şi modul în care îl fixa Tavi o făcea şi mai mizeră. Îl speria câteodată acel aer detaşat şi superior al acestuia, nu pentru că se simţea lipsit de aceeaşi importanţă, ci pentru că gusta din adevărata singurătate.
— Tavi, eşti bine?! Strigă Sandra făcându-l să închidă enervat ochii la auzul vocii ei. De data asta nu avea chef să fie la fel de îngăduitor şi politicos.
— Sunt bine, Robert are nevoie de o compresă cu apă sau gheaţă. Are o vânătaie sub ochi.
Îi spuse fără să o privească, auzind în spatele lui foşnete, semn că tânăra plecase deja să ajute. O mână ce tremura îl prinse de braţ, abia atunci reacţionase, privind spre Adin. Îi recunoştea atingerile pe nevăzute, oricum ar fi fost, ştia cui aparţin şi efectul lor.
— Eşti bine?
Întrebă, ochii lui ascunzând prin roşeaţa lor lacrimile ce ameninţau să apară. Se străduia să ţină distanţa între ei, deşi din instinct l-ar fi luat în braţe pentru a-l consola.
— Suntem bine, atât Robert cât şi eu. Cred că v-aţi speriat…
Îşi trecu mâna prin pletele blonde ale iubitului său, o alintare scurtă ştiind că Robert se află în preajma lor.
— Normal că s-au speriat. Începuseră să plângă atunci când ai închis uşa. Lămuri amicul său, trecând pe lângă ei spre holul dublu. — Mă duc să mă spăl pe faţă. Nu îmi mai simt falca.
— Să nu uiţi să tragi apa.
Glumi Tavi făcându-l să îl privească cu dezaprobare, dar şi cu un zâmbet de amuzament pe chipul lui obosit. Numai camaradul său era în stare de umor atât de sec, dar nu îl învinuia. Altă glumă poate că ar fi ruinat atmosfera.
— Am adus pansament.
Reveni Sandra cu o pungă de gheaţă şi cu trusa ei de prim ajutor. Îi fixă pe cei doi rămaşi în hol, căutându-l cu privirea pe Robert.
— Pacientul e la baie.
O linişti Tavi, preocupat de a fi iar singur alături de Adin.
— Şi pe tine te-a lovit.
— Nu îţi face griji. Are numai buza crăpată.
Replică Adin printre dinţi, apărându-şi iubitul de tentativa ei de a-l îngriji personal. Asta ar fi fost ultima picătură în ziua aceea, şi oricum fusese destul de enervat după acea întrerupere.
— Eu mă duc să fumez şi să dorm. Piciule dacă sforăi în noaptea asta te dau afară cu tot cu pat. Oricum se plâng vecinii că eşti frustrat sexual.
Se depărtase râzând de faţa şocată a lui Adin, care nu se aşteptase să îi spună aşa ceva. Era un fel de răsplată pentru tachinările din amiaza aceea, dar nu ştia dacă Tavi zice sau nu în glumă. Ştia că uneori este gălăgios, dar spera să fi fost numai o impresie.
— Eşti un idiot. Ar trebui să mă mut de aici!
— Vă rog, nu vă certaţi!
Încercă Sandra să îi împace, fără rezultat, pentru că cei doi plecaseră deja spre camera lor. Se părea că o ceartă fictivă reuşea mereu să pară drept scuza potrivită pentru a se retrage împreună.
— Te doare buza?
Adin îi prinsese imediat obrajii cu mâinile, ridicându-se pe vârfuri pentru a examina opera acelui om care atinsese comoara sa atât de preţioasă.
— Nu; a durut pe moment.
Explică cu sinceritate, simţind apăsarea degetelor lui ştergându-i din sângele închegat. Renunţase însă în a-l mai şterge sau a-i spăla rana, preferând să îl sărute şi să îl strângă în braţe.
— Dacă păţeai ceva rău, începu fraza, tremurând dar şatenul îl oprise la timp punându-i degetul arătător peste buze, în semn de tăcere.
— Nu am păţit nimic rău, nu plânge. M-am murdărit doar.
Aprobă sprijinindu-şi capul pe pieptul său, trecându-şi mâna peste naturii de la cămaşa lui.
— Vrei să faci un duş?
Îl privi cu speranţă în ochi, Tavi zâmbindu-i cald. Îl ridicase imediat în braţe, Adin prinzându-şi mâinile de umerii lui.
— Dacă te oferi să îmi ţii companie.
— Mai întrebi?! Începu să îi desfacă nasturii de la cămaşă, simţind mâna acestuia cum cobora în jos pentru a-i apropria trupul şi mai mult.— Oricum trebuie să îmi lămuresc vecinii că nu sunt frustrat sexual; sunt doar blond.