vineri

Armonie crepusculară

Avea acel sentiment ciudat de retrăire a clipei. Îşi oprise pentru moment ochii asupra unui obiect din sala de curs şi începuseră să i se deruleze prin faţa ochilor imagini rapide, flash-uri fără chip sau motiv anume. Nimic ce ar fi putut descrie în cuvinte, dar care îi bulversau liniştea interioară. Rar…aşa rar, şi totuşi cu forţă dezlănţuită. Nu le găsea înţelesul, nu exista poate unul…
Robert era atent la curs. Îl privea cu coada ochiului în timp ce îşi notau amândoi ce le dicta profesorul. Nu pricepea ce anume descrie, despre ce era vorba. Scria ca un robot cuvintele pe foaie fără a se grăbi să le desluşească sensul. Le păstra pentru mai târziu. Era mirat că Robert nu rămăsese în urmă cu scrisul. De obicei îl mai ruga să-i dicteze câte o frază uitată, sau să-i împrumute notiţele în pauzele dintre citate.
Octavian îşi întoarse la loc capul spre colile sale şi mâzgăli restul de cuvinte care le ascultase în timp ce mintea sa reflecta pierdută. Pagina avea aspect haotic privind din depărtare,de sus. Îşi amintea de copilăria sa, când ceruse caietul de română unui vecin mai mare din curiozitate. Nu pricepuse nimic din scrisul acestuia. Citise, dar nu înţelesese nimic. Ca şi acum…
Profesorul său părea a vorbi atât de monoton şi uniform încât până şi basmele erau mai interesante. Refuza să se uite în ochii acestuia. De fiecare dată când o făcuse, bărbatul apăsa pe cuvinte, intenţionat sau nu…deranjându-i lentoarea gândirii. Ordinea molcomă a amintirilor, ce mai nou îl cuprindeau în ele pe Adin.
În fiecare dimineaţă înainte de plecare, tânărul se schimba de haine de faţă cu el. Îi fusese imposibil să-şi mute ochii în altă parte, numai să-i fi scos şi să-i fi lăsat undeva. Nu văzuse multe, dar destule pentru a nota că era insuficient.
Pielea lucioasă a tânărului încă îi stătea pe retină, văzând-o şi cu ochii închişi. Acum ar fi ghicit orice aluniţă de pe spatele acestuia. La nimic altceva nu acordase atâta atenţie. Pentru început fusese curios să vadă dacă mai are urme de bătaie. Apoi… se pierduse în catifeaua pielii sale, rozul acela pur şi îmbietor.
Până şi mişcările exuberante ale tânărului îi deveniseră familiare încât să le înveţe pe de rost. Să ştie că mai întâi îşi dă jos bluza de pijama şi o aranjează chitit pe patul său, se duce la baie pentru a face duş, iar la întoarcere are pe el numai o pereche de boxeri. Nu dormea între timp, nu ar fi putut dormi. El se schimba în baie ,iar Adin cu el în cameră. Adin pleca primul… el spre ruşinea proprie…se întorcea înapoi în baie. Nu ar fi reuşit să se concentreze dacă nu scăpa de tensiunea acumulată cât tânărul îşi vânturase, poate cu intenţie, trupul prin faţa sa. Uitase şi de intenţiile lui nu prea bune, sau le dăduse de-o parte în acel trecut ce nu mai conta. Tânărul blond parcă ar fi fost o molie din care aştepta nerăbdător în fiecare dimineaţă să răsară un fluture.
Şi niciodată nu-i înşela aşteptările.
Întârziase cu proiectele la facultate, îşi aminti printre rânduri acum că ora se încheiase şi profesorul nu mai dicta. Nu terminase nici tabloul început acum o săptămână. Era la fel de gol, lipsit de culoarea şi de motiv. Poate ca şi el…ce căuta motivul său în Adin.
Robert îi lăsă ultimele coli din curs. Fusese ferm convins că la sfârşit nu îşi va nota şi va renunţa să mai scrie. În ultima săptămână Tavi făcuse gestul des. Robert îl cunoştea destul de bine. Nu însă şi bărbatul care le întrerupsese scurta comunicare.
— Dacă ai rămas în urmă am să-ţi las eu cursul. Oricum trebuie să discutăm despre proiect.
Se oferi bărbatul cu ochii scăpărând a ceva necunoscut ambilor. Nervozitate să fi fost? Îl privise Tavi la rândul său, calm şi întrebător. Robert nu ştia dacă să plece sau să rămână. Indecizia sa îl neliniştea, care îl rugase imediat să plece şi să se ducă la restul cursurilor. Se uimise pe sine, îl uimise pe Robert la fel de mult. Nu bănuia că ar fi fost ceva între profesor şi studentul său. Deşi era o enigmă pentru el, avea o mândrie ce întrecea demult pe cea a sângelui albastru.
Aprobase lent, privind către Tavi pentru a-l atenţiona să nu facă vreo prostie, cum îi stătea în caracter de-altfel. Acesta îi zâmbise sigur pe el, potrivindu-şi gulerul de la pulover. Ieşise din sala de curs cu inima îndoită, dar nu putea fi tot timpul lângă Octavian. Şi acesta era în stare să-şi poarte singur de grijă.
Acum că rămăseseră singur, zâmbetul lui Tavi dispăruse, buzele sale coborându-se în jos. Era modul său natural de a le avea îndreptate în jos, dar acum păreau prinse într-o grimasă de dezaprob. Profesorul său îşi vărsă imediat mânia pe banca lângă care stătea, pumnul său îndoind suprafaţa de plastic. Oricine ar fi tresărit din cauza zgomotului şi a loviturii…el privise de la pumnul acestuia rămas înfipt în masă, până la faţa contorsionată într-o expresie a nervozităţii.
— Ai încercat să mă ucizi!
Îi aminti profesorul de întâlnirea lor de acum câteva săptămâni, din care se alesese cu maşina avariată şi cu o sperietură de moarte. Octavian i le provocase pe ambele. Dar arăta atât de liniştit, de parcă ar fi ascultat o listă de cumpărături în locul unui reproş atât de grav.
— Da.
Răspunse fără ocolişuri, pentru că negaţia l-ar fi făcut să piardă timpul. Nu avea chef de Dl.Codreanu şi cererile sale. Profesorul părea surprins de sinceritatea sa.
— De ce?
Întrebă acesta încercând să pară calm, dar gulerul cămăşii sale albe nu îi ascundea pulsul accelerat, şi fruntea îi era îmbrobonată de transpiraţie.
— V-am spus că nu mă interesează oferta. Nici acum, nici atunci. Şi îmi displace când un bărbat îmi face avansuri.
Pentru prima dată Octavian grăise asta. Auzindu-l vorbind cu fermitate bărbatul îşi retrase lent mâna amorţită de pe bancă. O uitase de câteva minute aşa, rezemându-şi toată greutatea în ea. Vorbele lui Tavi îl făceau să caute un punct de sprijin.
Ieşi dintre scaunul său şi banca, acum că bărbatul îşi trăsese mâna din locul lovit. Nu îi plăceau minciunile, cel puţin nu când venea vorba să fie minţit, şi nici când cineva îi irosea timpul. Mai avea şi alte ore în afară de aceasta şi deja acumulase suficiente absenţe. Tuşi nervos pentru a-i da de înţeles profesorului că este pe cale să plece.
— Sper că te-ai uitat pe acel dosar cu proiectul.
Pricepu bărbatul aluzia sa, imediat luând cuvântul de teamă că va pleca.
Nu arăta a fi prea răbdător din fire, sau cel puţin cu el nu era. Studentul îşi aranjă mapa în geanta sa neagră, ferind capsele maronii aflate pe margine. Acum că era cel care dă răspunsul, îi plătea cu aceeaşi monedă, trăgând de timp. Octavian nu era un simplu student, ci un adversar puternic în orice joc.
— M-am uitat, da.
Replică cu scârbă. Îi păsa prea puţin de acel proiect, care şi acela îi fusese băgat pe gât. Nu nega faptul că în principiu era interesant, dar pe el nu îl interesau principiile şi sistemele unor proiecte. Căuta liniştea, nu haosul şi amalgamul de griji aduse odată cu acestea. Era mult prea comod ca să se preocupe cu altceva în afară de pictat. Arhitectura nu îl interesa, şi nici profesorul său la materia cu acelaşi nume.
— La sfârşitul acestei luni tu şi colegul tău veţi merge cu mine pe şantier. Vom face planuri pentru alte câteva case şi vă voi lăsa să alegeţi voi materialele.
Tânărul se închidea la fermoarul de la jacheta de piele între timp. Era deja noiembrie, dar iarna întârziase să apară, spre bucuria sa. Nu îi plăcea să poarte paltonul său gros, care deşi era trei-sferturi, îl îngreuna la mers. Jacheta îi oferea buzunare multe şi era comodă ,mulându-se pe trupul său ca turnată.
— Este destul timp până atunci.
Ar fi vrut să adauge o urare cu moartea, dar se răzgândise. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, ci pentru că ar fi prelungit discuţia. Îşi privi profesorul în ochi şi dădu din cap în semn de plecare.
— Nu te culca pe-o ureche, Octavian.
Îl auzi pe Dl.Codreanu vorbind în timp ce îşi aduna de la catedră caietul cu notiţe şi alte cărţi folosite ca index ajutător pentru cursuri. Se întoarse numai cu profilul, clipind încruntat.
— Cât despre ce ai spus mai devreme, că nu accepţi avansurile unui bărbat, ai timp destul să te răzgândeşti. Altfel, îţi pot da destul de la examenul picat, până în toamnă.
Tânărul zâmbi fără să se simtă intimidat. Profesorul rostise cuvintele mai mult din orgoliu, şi nimic altceva. Amândoi ştiau că Octavian ar fi putut provoca mult rău dacă afla că va pica la examenul de Arhitectură. Avea imaginaţie destulă şi era suficient de inventiv pentru a se feri de această lovitură.
— Mă bucur că v-aţi revenit după sperietura cu maşina…
O spuse ca pe o ameninţare, dar şi o subliniere fină pentru profesorul său. Oricând ar fi încercat să se mai atingă de el ar fi avut de suferit. Mulţumit că nu mai auzise şi alte comentarii tânărul închisese uşa în urma sa.
Discuţia îl adusese iar în faţa unor convingeri ciudate, al negaţiilor şi trăirilor contradictorii. Numai Adin era în gândul său, deşi declarase că nu acceptă avansurile bărbaţilor. Se deosebea de restul. Era mai mic decât el, un băiat, nu un bărbat. Pur, atrăgător şi cu o armă letală, seducţia. Reuşea să fie personificarea seducţiei, atât de ambivalentă pentru el. Uneori rece şi îndepărtată, alteori caldă şi apropriată. Ar fi vrut să ascundă undeva acel sentiment de vinovăţie ce-l apăsa mai nou, pentru că nu ştia dacă Adin simte la fel. Se simţea straniu să-şi arate afecţiunea şi să-i spună că îl place de teamă să nu-l îndepărteze şi să strice prietenia ce începea să se lege între ei doi.
Nu vroia să sacrifice ceva atât de frumos pentru nevoile sale trupeşti. Le putea satisface oricând, cu oricine altcineva…deşi cu gândul la Adin, nu pentru prima oară.
Mergea de câteva minute pe coridoarele goale ale Universităţii, căutând cu privirea clasa sa. Spera să nu fi început încă următoarea oră, pentru a avea timp să fie şi el prezent. Spre liniştea sa interioară zări un grup din clasa sa, o bisericuţă de fumători, retraşi în dreptul unei ferestre. Aflase de la un alt coleg că Robert plecase acasă, că plecau toţi acasă pentru că nu se făceau restul orelor. Nimic nou, doar era joi…Se apropria sfârşitul săptămânii şi dispărea cheful…Dacă ar fi existat vreodată.
Îşi salută colegii şi plecă în grabă, urmând acelaşi traseu de la ieşirea de pe holurile facultăţilor, în afară pe cele unsprezece trepte din faţa Universităţii. Staţia de autobuz era la câteva minute apropriere, şi la ora aceea bănuia că nu va fi foarte aglomerat. Îl bucurau asemenea zile, în care se putea întoarce acasă mai devreme, cu un autobuz unde să poată găsi loc liber pe scaun şi să nu asculte râsete, voci ridicate, sau muzică de prost gust, ce răsuna uneori la telefoanele unora.
Se părea că ajunsese acasă cu numai zece minute după Robert. Amândoi se priviseră amuzaţi în hol, unul în timp ce se ducea spre bucătărie să pregătească mâncarea, celălalt închizând uşa să intre.
— Nu facem restul orelor.
Îi spuse Robert intrând în bucătărie. Odată deschisă uşa zări pe Adin privindu-l şi transmiţându-i un salut scurt. Dădu din cap, regretând că erau toţi patru acolo. Ar fi vrut să fie doar ei doi, chiar şi pentru câteva clipe. Sandra era prezentă şi ea, probabil de partea cealaltă a mesei, unde nu o putea zări din cauza uşii, dar îi auzise vocea. În nici o secundă recunoscu sunetul unui scaun tras pe covor şi Sandra îi apăruse conştiincioasă în prag. Îl enerva.
— Dacă nu-mi spuneai tu, muream prost.
Răspunsese pentru Robert, făcând-o pe Sandra să lase indecisă privirea în jos. Număra secundele până ce aceasta avea să se întoarcă la loc pe scaunul ei în bucătărie. Fata nu întârziase a pleca ,lăsându-l să se descalţe şi să se ducă la baie pentru a se spăla pe mâini.
Revenise destul de repede, pentru a asculta orice discuţie la care ar fi participat Adin. Nu îl interesa subiectul, cât îl fascina glasul tânărului, modul în care vorbea, punând accent pe unele cuvinte, umezindu-şi buzele uneori încât îl făcea să şi le muşte inconştient pe ale sale. Îl zărise aranjând farfuriile şi furculiţele la masă. Luase imediat loc pe scaunul său,privindu-l intens.
— Ce mâncăm?
Întrebă pentru a părea interesat de altceva şi nu de mâinile acelea frumoase şi fine ce se mişcau cu atâta dibăcie,lent sau mai rapid, în funcţie de treaba pe care o avea de făcut tânărul.
Adin roşi văzând privirea lui Tavi pierdută asupra lui. Întâlnirea cu sora sa mai mică îi insuflase acel curaj de care avea nevoie, şi încercase nu neapărat să-l seducă pe Octavian ci oarecum să-l impresioneze. Cu greu se stăpânea zi de zi să nu îi sară în braţe când era aproape, să nu ofteze încântat atunci când Tavi îi vorbea frumos, sau îl lăuda.
Îi mulţumea timid, sperând într-o zi în care să-şi poată aduna curajul să-i spună ce simte, chiar şi cu riscul de a fi refuzat. Uneori simţea că nu mai rezistă şi că va exploda cu atâta încordare şi abstinenţă. Îl dorea pe zi ce trecea mai mult, ca iubit, ca amic, lângă el. Nu conta.
— Piuré şi salată.
Răspunse Robert, punând vasul de sticlă pe masă. Pasta moale de cartofi o împărţise în patru porţii egale. Oprise ceva în plus bănuind că Tavi nu se va sătura din ce avea în farfurie. Şi ghicise corect, pentru că la nici zece minute după ce terminase porţia sa, Octavian întrebase dacă mai poate mânca. Robert îi întinsese amuzat o altă farfurie. Îi plăceau mesele la care Tavi mânca cu poftă. Erau mai vesele, toţi patru povestindu-şi întâmplări din ziua lor, de la ore sau de pe drum la plecare sau întoarcere.
— Ce ai vorbit cu Dl.Codreanu?
Se opri din mestecat pentru a privi în ochii lui Tavi. Spera să nu fi făcut vreo greşeală, văzându-l stingherit de discuţie. Se încruntă bănuitor, dându-şi seama imediat că ascunde ceva. Nu era pentru prima oară când existau secrete între ei, toate erau ale lui Tavi…el nu putea tace când venea vorba să-i spună ce are pe suflet. Tânărul cu ochii verzi însă, ţinea pentru el majoritatea evenimentelor din viaţa sa. Nu o prietenie bazată pe încredere, nu una pe adevăr sau reciprocitate…nici nu ştia pe ce se baza prietenia lor, sau dacă aveau aşa ceva.
— Îmi spui, sau mă laşi să ghicesc despre ce este vorba?
Presă subiectul văzând că Tavi încearcă să-l ignore intenţionat. Era clar enervat de discuţia adusă nu doar în timpul mesei, ci şi de faţă cu ceilalţi doi. Robert uneori trecea limitele personale, lăsându-şi chiar el de atâtea ori sentimentele expuse părerilor altora. Tavi nu făcea greşeala asta cu nimeni.
— Am discutat despre proiect şi atât.
— Nu ai altă legătură cu el, nu?
Insistă Robert, spre neplăcerea lui Octavian, care simţea ochii lui Adin mărindu-se de uimire şi o tristeţe nemascată, iar Sandra scăpând furculiţa din mână.
— Normal că nu am alte legături cu el! Dacă mă cunoşti atât de bine, de ce nu tragi şi restul concluziilor?
Azvârli tânărul farfuria din care renunţase să mai mănânce, în dreptul lui Robert. Tânărul o prinse înainte de a aluneca de pe masă şi să se spargă.
— Te cunosc mai bine decât te-ai cunoaşte tu însuţi…
Provocă Robert, cu o doză de regret în voce făcând ochii lui Tavi să scapere scântei de furie. Sandra încercă să intervină între ei, pentru a calma cearta ce apăruse, dar fără sorţi de izbândă. Odată pornit argumentul, Octavian nu avea să se lase aşa uşor. Avea să-l facă pe Robert să regrete că deschisese gura.
— Cum aşa?
Întrebă cu un calm prefăcut, ce urma să ascundă izbucnirea de pe urmă. Prietenul său mestecă agitat prin piuré, înfigând furculiţa de câteva ori, în acord cu fiecare cuvânt rostit.
— Săptămâna asta, zilele de luni şi marţi le-ai petrecut cu Diana. Ai plecat cu ea în pauze. Şi să nu crezi că dacă nu am fost acolo n-am aflat cu cine pleci!
Octavian rămase puţin uimit de faptul că se aflase atât de repede despre scurta sa aventură cu colega lor de clasă. Dacă o putea numi aventură…prea departe nu ajunsese cu ea, pentru că la simpla atingere sau un sărut scurt vedea chipul lui Adin în faţa sa. Nimic nu putea înlocui pasiunea sa pentru tânărul blond, decât chiar acesta. Şi acum le putea pierde pe toate doar pentru că nu se putuse stăpâni.
Adin îi privea pe amândoi tăcut, în special pe Tavi. În sinea sa se aşteptase ca un tip ca el să aibă relaţii cu fete, ceea ce era şi normal. Dar, nu putea nega că sperase ca strădaniile sale să nu fie în van. Acum afla că încercase degeaba să-l seducă pe Octavian, că nu avea nici o şansă. Îşi simţea ochii arzându-i din cauză că-şi forţa lacrimile să nu apară. Conştientiza că se trădase singur, că Tavi nu avea nici o vină…dar suferinţa venea de la sine. Probabil credea că nimeni nu-i observă zbuciumul interior, dar cel pe care îl plăcea, trecea fără ca nimeni să ştie prin aceeaşi agitaţie.
Robert nu se aşteptase ca toate farfuriile să zboare ca nişte mingi rotunde de pe masă. Zgomotul de cioburi îi era destul de clar, dar reacţia… întârziată.
Numai o minune îl putea trezi acum pe Octavian din ceea ce urma să facă. Îşi spuse primind un pumn puternic în faţă, care spre norocul său nu reuşi să-l doboare. Scaunul îi picase la podea din inerţie, răsunând în gol. Acelaşi gol ce-l zărea în ochii lui Tavi. Nimic nu se mai auzea, decât respiraţiile lor. Nimeni nu avea curaj să rostească altceva de teamă să nu ispitească şi mai rău monstrul. Octavian nu părea a ţine cont că fusese la un pas de a-l lovi şi pe Adin în furia sa de a se răzbuna pe Robert. Tânărul se ferise la limită, ţinându-şi respiraţia şi scaunul de sub el pentru a nu cădea. Ocolise în grabă masa pentru a ajunge spre Sandra, care plecase într-un colţ al bucătăriei, de teamă. Îşi amintea de prima seară când îl întâlnise, atunci când fusese atacată de acei bărbaţi. Avea aceeaşi ochi stranii acum, ca şi atunci. Neclari, goi şi pierduţi. Un strigăt o făcu să tresară, şi simţi braţele subţiri ale lui Adin prinzând-o de talie, tânărul căutând confort.
— Tavi!
Ţipase la el Robert, lovindu-l cu palma peste obraz atunci când acesta îl prinsese de gulerul vestei sale, pentru a-l ridica de jos. Era semnul clar pentru tânărul cu ochii căprui că urma să primească o altă lovitură, şi îşi asuma greşeala. Nu numai aceea de a fi prins cu garda jos, la limita între prăbuşire şi ridicare, ştiind că Tavi nu va avea milă odată ce-l scruta de sus. Dar mai ales greşeala de a vorbi de faţă cu Sandra şi Adin despre viaţa personală a acestuia. Nu era la prima eroare, ar fi vrut să-i spună că-i pare rău, dar clipele de răgaz erau puţine. Trebuia să se ferească de fiecare pumn ce se îndrepta spre el. Fiind mai solid decât Tavi l-ar fi răpus dintr-o lovitură, dacă ar fi deţinut control măcar asupra câtorva din mişcările rapide ale acestuia.
Mâinile lui Tavi erau precum argintul viu în faţa sa, simţea unele lovituri atât de profunde, dar care se dovedeau a fi simple atingeri nervoase. Nu-şi dădea seama dacă în realitate este lovit, sau doar vedea asta prin ochii rătăciţi ai lui Octavian. Era totuşi în picioare, condus fără voia sa spre unul dintre pereţii din bucătărie. Spatele său se lovise de suprafaţa dreaptă şi rece. O trezire regretabilă la realitate, pentru că nu apucase să respire. Vocea i se prinsese în gât, amorţită. Teama o simţea pentru prima oară atunci când îl văzu pe Octavian ridicând un cuţit asupra sa. Era cuţitul lăsat de el pe marginea dulapului atunci când tăiase pâine pentru prânz. Parcă vedea lama ascuţită din ce în ce mai aproape. Acea licărire a luminii în ea, chemarea străvezie din ochii lor. Nu mai era decât un singur pas până la deznodământ. Auzea negaţiile lui Adin şi Sandrei, care deveniseră părtaşi în jocul macabru al tânărului. Nu putea fi atent la ei, ochii săi priveau numai lama cuţitului, şi mânerul strâns de mâna lui Tavi, care nu tremura deloc. Nemişcarea încetase dintr-o dată, zarva devenise tot mai mare. Închisese ochii atunci când cuţitul pornise în viteză spre el. Deşi cu ochii închişi, rămăsese cu imaginea impregnată în întunericul pleoapelor sale. Inima încetase să-i mai bată în acele clipe, dar de fapt bătea cu atâta repeziciune încât uitase că o mai are. Auzise lama lovindu-se de ceva, şi deschise ochii uimit.
Octavian era atât de aproape de el, cu ochii în lacrimi, strângând din dinţi. Înfipsese cuţitul în perete, mâna sa rămânând strânsă de mânerul gros. Respirau amândoi la fel de greu. Acum că vedea lacrimi în ochii acestuia îşi dădea seama de ale sale, care începuseră să-i curgă pe obraji.
— Îmi pare rău.
Abia auzi scuzele şoptite ale lui Octavian, care ieşise pe uşa din bucătărie, lăsându-i în urmă bulversaţi. Sandra îl lăsase din braţe pe Adin, care tremura nehotărât. Octavian plecase plângând, probabil cine ştie cu ce gânduri, îşi spuse speriat că i s-ar putea întâmpla ceva rău.
— Mă duc după el!
Le strigă celor doi, ignorând urma de regret din ochii lui Robert. Ştia că acesta ar fi vrut să se ducă personal după Tavi. Dar poate că era mai bine să o facă el, iar Sandra si cu Robert să se ocupe de farfuriile sparte din bucătărie şi de cuţitul înfipt în perete. În clipa aceea numai numele lui Tavi îi stătea pe buze. Uitase că se simţise trădat şi întristat de faptele tânărului.
Îşi îndreptă paşii spre camera lor, unde-l auzea pe Octavian făcând zgomot. Găsise lucrurile răvăşite peste tot, pe tânăr trecând agitat dintr-un colţ într-altul, căutându-şi bricheta pentru a fuma. Spera ca ţigările să-i calmeze nervii.
— Tavi?
Îi strigă numele uşor, pronunţând cu afecţiune fiecare literă, făcându-l pe tânăr să-şi ferească privirea de a sa. Refuza să se uite la el, măcar în treacăt.
— Mi-e teamă să nu te rănesc şi pe tine…
Se confesă, găsind în final o brichetă, pe sub cărţile de la facultate. O trase doborându-le de pe noptieră şi ieşi din cameră. Adin rămase privind spre uşă, dar cu hotărâre. Era determinat să nu-l lase să plece singur. Căută la rândul său cutia cu vioara sa prin cameră. O zări între noptieră şi perete, trăgând-o imediat de acolo. Ieşi în grabă din cameră, ajungând la timp pentru a-l zări pe Tavi ieşind pe uşa apartamentului. În bucătărie ceilalţi doi erau ocupaţi cu curăţenia.


Urmase o cursă în fugă pe scări în jos după el, imediat ce reuşise să se încalţe. Deşi era frig afară, renunţase a mai lua haina pe el pentru că ar fi pierdut timp preţios. Octavian plecase cu atâta hotărâre încât nici nu-l auzise în urma sa.
Ajunsese în dreptul său când tânărul încetinise paşii, având aerul unui tip dezolat, pierdut în melancolia proprie.
— De ce te ţii după mine, Adin?
Vocea sa devenise tandră, încât ochii albaştrii ai blondului se aprinseseră de dorinţă. Acum nici gonit nu s-ar mai fi întors înapoi.
— Vreau să am grijă de tine…Ai spus acelaşi lucru în seara aceea..
Îl prinse de braţ, trăgând de câteva ori până ce Octavian se întorsese cu faţa spre el. Bucuros de victoria sa lăsă cutia cu vioara jos, şi îl prinse în braţe. Îl auzi pentru prima oară plângând, şi îşi simţea sufletul strâns cu menghina la câtă suferinţă adunase probabil în el. Fusese pe cale de a ucide… Nu ştia de unde atâta curaj de a sta lângă el. Dar simţind braţele acestuia trăgându-i trupul aproape, căutând alinarea, uita de toate şi era împlinit.
— Sunt un idiot.
Râse ştergându-şi lacrimile ,lăsându-l şi pe Adin să i le îndepărteze lent, punându-şi cu grijă mâinile calde pe obrajii săi.
— Eşti un idiot.
Aprobă Adin la rândul său ştiind că numai râsul îl poate vindeca. Numai căldura dintre ei putea linişti criza prin care trecea. Îl trase de braţ îndemnându-l se meargă împreună. Tavi se lăsă plimbat, fără nega nevoia ce o simţea pentru prezenţa lui Adin. Condus spre prima bancă, aflată spre una din aleile dintre blocurile din cartier, se aşeză primul, aprinzându-şi o ţigară.
— Nici nu mai ştiu de la ce a început totul.
Confesă, Adin punându-şi braţele pe umerii săi. Greutatea corpului său era minusculă, faţă de cea din inima sa. Probabil numai cu o minune Robert l-ar fi iertat.
— A spus ceva de o fată.
Îşi muşcă tânărul buzele, de gelozie şi teamă că o adusese iar în discuţie. Râsul ironic al lui Octavian îl făcu să-l privească întrebător.
— Nici măcar nu mă interesează.
Oftă gândindu-se că cel care îi captase interesul era lângă el. Adin îl ajuta, uitând de toate tâmpeniile pe care le făcuse. Tânărul îşi retrase mâinile de pe umerii săi, făcându-l să tresară de teamă că va pierde şi amiciţia lui.
— Vroiam să deschid cutia, să cânt la vioară…
Îl linişti cu un zâmbet duios. Octavian aprobă încântat că-l va auzi pentru prima oară cântând la vioară. Ochii săi recăpătaseră iar acea sclipire vie de verde crud, lăsându-l pe Adin mai liniştit. Acum era sigur că va fi mai prudent în ceea ce face. Ridică vioara din cutie, proptind-o sub bărbia sa. Suportul de pe marginea ei o făcea uşor de susţinut între umăr şi bărbie. Zâmbi amuzat de fascinaţia cu care îl privea Tavi. Duse cu lentoare arcuşul spre coardele viorii, atingându-le ferm, într-o melodie vioaie. Văzându-l pe tânăr că închide ochii, lăsându-se cu spatele pe bancă savurând cântecul, făcuse şi el acelaşi lucru. Reuşise să pună toate sentimentele sale în instrumentul care grăia de la sine toată afecţiunea ce o simţea pentru Octavian. Cele patru coarde răsunau sub arcuş cum ar fi vrut el să fie alături de Tavi. Îmbrăţişat, purtat mai lent sau mai rapid într-o melodie a dragostei. Ar fi vrut să ştie unde se gândea tânărul în clipa aceea. Deschisese ochii din când în când pentru a-l observa.
Continuase să-i cânte până la lăsarea serii, încercând să nu repete din puţinele melodii pe care ştia să le interpreteze. Nu mai văzuse vreodată un zâmbet mai mulţumit şi mai împlinit pe buzele lui. Reuşise să-i schimbe dispoziţia…