duminică

Dinamism diabolic II


Paşii lui se auzeau uşor, bătând în cimentul clădirii vechi şi pe scări în jos cu un zgomot înfundat. Mergea cu grijă, poate că o făcea spontan, fără să se gândească prea mult la asta. La fel cum probabil nu plănuia să aibă privirea pierdută asupra clădirilor din jur, părând că se uită la o altă lume - oprită în loc; datorită căreia ochii lui nu erau miraţi, buzele sale nu se lungeau sau subţiau şi gesturile dispăruseră cu desăvârşire. Profesorul îl studia cu interes acut, admirând puterea cu care Tavi se detaşa de tot ce îl înconjoară. Era curios să vadă dacă poziţia aceasta este printre cele care îl fac să fie atât de impunător. În sfârşit observase un zâmbet scurt, invizibil şi subtil de ironic pe buzele studentului său. Acum că maşina sa de marcă coreeană se zărea printre celelalte maşini din parcare , afla şi motivul acelui zâmbet. Ultima dată Octavian fusese cât pe ce să transforme vehiculul într-un morman de fiare vechi.
  Nici acum nu se simţea în siguranţă alături de tânărul din dreapta sa, dar sacrificiul era demn de luat în considerare. Avea ocazia să-l ţină aproape, încercând să descopere răspunsuri la întrebări. Tavi era învăluit de un farmec personal, ce îţi dădea impresia sigură că nu aparţine lumii în care trăieşte şi nici că ar vrea să aparţină ei. În ochii lui clocotea acel venin verde cu care bănuia că îşi înţeapă duşmanii. Se încruntă amintindu-şi ultima dată că studentul declarase că nu are duşmani. Fiind toţi distruşi. Se întreba ce înseamnă acest distrus în mintea tânărului.
  Apăsă butonul de la telecomanda din mâna sa, uşile maşinii deschizându-se. Trase puţin de încuietoare şi îi făcu semn să facă la fel. Acesta luă loc pe scaunul de lângă şofer, închizându-şi centura de siguranţă.
— Săptămâna viitoare începem lucrul. Deja directorul care finanţează proiectul a angajat muncitori. Asta înseamnă că noi urmează să lucrăm la arhitectură, dar şi design.
Explică bărbatul, Tavi uitându-se în buzunarul de la jacheta sa, ignorând vocea care provenea de lângă el.
— Ai înţeles?
Întrebă profesorul nemulţumit pentru că nu este ascultat. Nu se miră când tânărul ridică din cap şi zări între buzele acestuia o ţigară aprinsă. Trase un fum lung înainte de a vorbi.
— Săptămâna viitoare încep practica, eu şi Robert. Vom sta acolo în timpul practicii şi am să lucrez cu dumneavoastră, pentru că sincer, habar nu am să trag o linie la planul de construcţie al unei clădiri.
Bărbatul zâmbi larg văzând că ascultase cu atenţie totul, chiar dacă părea atât de neinteresat. Îl mulţumea noua postură a studentului său, mult mai înţelegător. Spera să nu aibă un dedesubt, un motiv ascuns, dar urmărindu-l pe parcurs avea să-şi dea seama. Sau cel puţin aşa credea…
Maşina porni imediat şi Octavian îşi îndreptă privirea spre geamul său. Avea să lipsească în jur de trei ore, incluzând drumul la întoarcere. Încercă un oftat silenţios, bucuros că erau la semafor şi claxoanele care se auzeau făceau destul zgomot. Suporta cu greu acele ore gândindu-se la Adin. Încă nu îşi anunţase iubitul că va lipsi, şi se aştepta să fie sunat în orice clipă. Deja terminase orele şi Robert cunoştea foarte bine traseul lor la întoarcere.
— Eşti tăcut. Aşa te comporţi de obicei?
— Fumez.
Se eschivă continuând să tragă din ţigara care devenea din ce în ce mai mică. Scrumul îl scutura în scrumiera de la bord, având grijă să facă asta foarte des, părând a fi un tic decât o grijă a lui.
Liniştea continuase chiar şi după ce Tavi stinsese ţigara, bărbatul observase că e pe cale să aprindă o alta dar se oprise din cauza telefonului mobil care începuse să-i sune. Tânărul îl scoase liniştit din buzunarul pantalonilor săi, ştiind că primise un mesaj.
Îl citi încercând să nu pară încruntat, Adin se îngrijorase văzând că nu vine acasă la ora care se aşteptau ei. Ar fi vrut să îl sune, dar era în maşină cu profesorul său, locul nu era potrivit pentru conversaţii private. Se apucase să răspundă la mesaj, cu un altul scurt, promiţându-i lui Adin că ajunge repede acasă şi că îl va suna mai târziu pentru a explica de ce întârzie. Spera ca iubitul lui să înţeleagă.
— Sper că nu a intervenit ceva. Pentru că va trebui să amâni până ne întoarcem. Deja am ieşit din oraş.
Arătă profesorul spre indicatoarele care marcau ieşirea din Bucureşti spre autostrada principală. Tavi era pe punctul de a-i da replica, dar ceva se izbise puternic de parbrizul maşinii. Tânărul făcu o grimasă în scârbă văzând zeama de la oul aruncat prelingându-se pe geam în jos. Oul fusese aruncat din maşina care îi depăşise, una clar de fabricaţie românească. Profesorul pornise ştergătoarele imediat, dar întindeau şi mai rău albuşul pe geam. Octavian dădu din cap.
— Tinerii în ziua de azi. Îşi iau carnetul şi fac numai nebunii. Acum trebuie să opresc maşina să şterg parbrizul cu o cârpă.
Un punct alb se observă iar şi un alt ou se sparse de geamul din faţă al maşinii. Tavi scrâşni din dinţi privind ameninţător spre maşina din faţa lor, de parcă ar fi purtat toată vina pentru prostia celor care se aflau înăuntru.
  Codreanu observase subita schimbare de dispoziţie studentului. Încercând să dea drumul la casetofon, dar mâna tânărului prinse brusc de volan trăgând spre stânga.
— Şi pe mine mă enervează la fel de mult. Poate vor coti pe undeva la dreapta pe câmpurile astea.
Privi profesorul în oglindă, văzând în spate oul spart pe asfalt. Tavi ferise maşina de el numai cu o rotaţie subtilă a volanului. Muzica deja se auzea în boxele din spate, la un volum destul de mare dar nu se încumeta să schimbe. Îi era teamă că şatenul va face iar aceeaşi mişcare. Nu ştia ce e mai grav, să îl lase pe tânăr să ferească parbrizul cu precizie de acele ouă, dar cu preţul vieţii sau să accepte ouăle aruncate pe parbrizul său, proaspăt spălat, cu preţul enervării. Singura care îi aducea avantaje era prima.
   Scăpase o înjurătură imediat ce maşina profesorului începuse să prindă viteză şi ajunsese în dreptul vehiculului din care proveneau ouăle. Trei tineri se aflau în acea maşină. Unul pregătind un nou arsenal cu care să atace. Probabil nu aveau o altă ocupaţie, îşi zise tânărul urmărind cu ochii săi verzi cum oul vine spre partea lui de geam. Izbitura nu-l făcuse nici măcar să clipească, ci să arate degetul mijlociu celor care îl provocau.
— Cum de nu îi opreşte nimeni?
Se întrebă profesorul mirat deoarece pornise dinadins cu viteză pentru a ajunge în dreptul celeilalte maşini, verificând acul de la kilometraj. Depăşea viteza regulamentară.
— Dacă au pe naşul şi pe soacra în poliţie, nu-i opreşte nici Papa de la Roma.
Fusese răspunsul acestuia în timp ce îşi aprinsese iritat o altă ţigară. Ouăle aruncate se auzeau lovind şi în caroserie, Codreanu fiind nevoit să încetinească.
— Pot să îi opresc eu, dacă vreţi…     
Profesorul îşi întoarse capul spre tânăr. Tavi avea o privire nemulţumită, dar care nu îi ascundea sclipirea unei provocări. Bărbatul înghiţi în sec. Ultima dată când tânărul atinsese volanul trântise maşina în şanţ. Bănuia că este un şofer bun, pentru că se descurcase cu schimbătorul de viteze şi direcţia atunci. Iar gândul că măcar acum sunt de aceeaşi parte îi făcea inima să bată.
Nu refuza adrenalina ce se strângea prin venele sale. Un inamic precum Tavi era de temut pentru că era nimicitor fără milă, dar nu ştia cum e să ai un aliat ca el. Şi asta dorea să afle…
— Sunt de acord. Am încredere în tine.
Opri acesta maşina, punând frână forţat. Tavi îşi desfăcuse prompt centura, ieşind din maşină. Profesorul îl urmă cu aceeaşi grabă, observând acel zâmbet care ar fi adus îngrijorare pe faţa oricărui ar fi stat în drumul lor. Tânărul se aşeză la volan, trântind uşa şi potrivindu-şi pe rând oglinzile şi centura de siguranţă.
— Centura, să vă ţineţi bine. Nu garantez pentru viaţa nimănui, nici măcar pentru a mea.
   Fraza era de aşteptat, dar nu îşi putea stăpâni tremurul mâinilor mai ales privirea îndreptată în faţă, spre maşina care abia se mai observa. Scârţâitul roţilor şi pornirea în trombă îl făcuse să tresară. Ignora geamul deschis probabil de tânăr pentru a-şi arunca ţigara dar reuşise măcar să se aplece pentru a opri muzica. Nu se aşteptase să ajungă atât de repede în dreptul celeilalte maşini odată ce ridicase capul. Tavi exagera cu viteza, îşi zicea îngrijorat pentru maşina pe care o reparase recent.
   Tinerii din vehiculul opus rămăseseră cu gurile căscate la ei, fiind depăşiţi pe partea dreaptă, cea aproape de terminarea asfaltului. Octavian îşi aruncase cu boltă ţigara pe geamul deschis al maşinii lor, prin acelaşi loc pe unde azvârliseră cu ouă. Observaseră virajele nesigure ale celuilalt tânăr care conducea, probabil speriaţi de mucul aprins de ţigară, dar Tavi deja depăşise maşina lor, mergând lent cu intenţie. Îi prinsese în spate, reducând viteza şi oprimând orice avans al lor spre depăşire. Spre deosebire de celălalt, se vedea că are experienţă şi suficientă tărie să se opună.
— Ce păcat că nu sunt o provocare. Numai grozăvia de pielea lor.
Spuse scoţând mâna stângă pe geam, făcându-le semn să înainteze sau să vină aproape, Codreanu nu îşi dădea seama. Mâinile sale se prinseseră cu putere de parbriz, şi privise în spate la maşina care îi lovea.
— Nenorociţii! Îmi distrug bara din spate!
Se plânse omul privind cu regret în ochi spre botul maşinii din spate care se depărta pentru a-şi lua viteză şi a-i lovi.
— Nu-i nimic. Le fac loc imediat, să vedem dacă trec. Poate au ceva curaj şi îi subestimez eu.
Convinse Tavi şi imediat mutase maşina spre dreapta autostrăzii, lăsând suficient spaţiu pentru ca cei din spate să depăşească. Se încruntă văzând indicatorul pe care era notat numele unui sat. Profesorul confirmă bănuiala sa, dar deja observase casele.
  Maşina avea viteză când trecuse pe lângă ei, şi Octavian bănuia că îşi pregătiseră un plan, mult prea simplu pentru ca el să nu îşi dea seama. Ferise uşor ouăle care începeau iar să apară, văzuse că şoferul făcea acelaşi gest ca şi el înainte. Îi cerea să depăşească.
— Lipsă de originalitate, îmi copiază ideile. Pe pielea lor.
Privi tânărul cu hotărâre înainte, schimbând viteza cu o apăsare spre dreapta. Deja începea să intre mirosul de cauciuc uzat pe geam şi praful care se ridica de la roţi. Codreanu nu crezuse vreodată că o maşină românească poate merge cu o asemenea viteză, arătând ca o epavă ce stă să-i cadă piesele, dar rezistând cu stoicism. Probabil tinerii nu aveau simţul proprietăţii foarte dezvoltat pentru a îngriji ce mai rămăsese din fiarele vechi.
   Depăşea pe partea stângă, dând din cap cu neplăcere când maşina cealaltă lovea caroseria lor în încercarea de a-i arunca în şanţ. Era foarte greu să apese pe ambreiaj şi frână în acelaşi timp să menţină o viteză constantă. Profesorul îşi ştergea fruntea asudată, bucuros că nu sunt maşini de poliţie prin preajmă şi nu circulă alte maşini. Nu s-ar fi ales doar cu o amendă ci şi cu dosar penal pentru cursă ilegală de maşini.
— Vor să ne arunce în şanţ.
Râse Tavi privind spre partea din stânga unde erau dale de ciment aşezate pe diagonală. Bărbatul privi cu groază când acesta trăsese spre stânga cu precizie aliniind roţile maşinii continuând cursa mergând pe dalele din şanţ. Ignora zgâlţâitul constant, uitând de preţioasele suspensii înlocuite nou, mulţumind celui de sus că îi montaseră un air-bag. Nu se aşteptase ca aşa ceva să fie uman posibil. Maşina înclinată în diagonală, circula cu aceeaşi viteză, roţile rezistând asperităţilor şi pietrelor de pe marginea drumului.
   Volanul din mâinile tânărului tremura constant, şi roşeaţa de sub degetele lui era semn că se străduia să menţină direcţia, cu atât mai greu cu cât şansele ca ei să depăşească maşina cealaltă erau nule. Tinerii îi blocaseră în şanţ pe partea dreaptă, care putea fi singura ieşire. Ar fi reuşit dacă depăşeau, dar viteza era deja mult prea mare. O sforţare a maşinii i-ar fi costat pe toţi viaţa.
  Groaza bărbatului devenise şi mai mare odată ce observase un pod de lemne în imediata apropriere. Era deasupra şanţului, în drumul lor, inevitabil de ferit dacă nu se opreau.
— Opreşte.
Îi spuse lui Tavi cu vocea severă, dar tânărul uitase să îl asculte. Odată ce luase hotărârea de a oferi o lecţie celor care aruncaseră în ei cu ouă nu avea de gând să pună frână. Mai ales în şanţ, învins şi umilit. Nu îi păsa de pod, nu îi păsa că ar fi putut muri acolo.
— Nu am de gând să opresc.
Ameninţă, schimbând viteza la ultima, apăsând pe pedala de acceleraţie, pneurile scârţâind. Tineri păreau a savura spectacolul, fără a avea intenţie să le facă loc pentru a ieşi din şanţ. Forţaseră maşina lor încât roţile stăteau paralel, aripile de la caroserie scoţând scântei când se atingeau din greşeală. Podul i se părea lui Codreanu din ce în ce mai aproape, şi natura umană îl îndemnase să tragă aer în piept, să se supună destinului. Spera ca air- bag-urile să funcţioneze.
  Singurul care avea ochii deschişi, concentraţi asupra drumului, a maşinii opuse şi ceasului de bord era Tavi. Nu scăpa nici o schimbare din modul în care motorul răspundea la acea viteză şi zâmbetul său începuse iar să apară. Totdeauna păstra asul din mânecă pentru final, când îşi îneca victima cu propria falsă victorie. Trăsese brusc piciorul după ambreiaj şi frână, cele care menţineau maşina pentru a nu derapa datorită terenului, mărind automat viteza. Ferise podul cu câţiva centimetri, depăşind maşina punându-se în faţa ei, făcându-l pe tânărul care era la volan să frâneze atât de brusc încât profesorul să iasă din transa de rugăciuni. Auzise izbituri puternice în spate, şi bănuia ce se întâmplase fără să se întoarcă să privească. Era ocupat să-şi calmeze palpitaţiile cardiace, şi tâmplele care îl dureau îngrozitor la cât strânsese din dinţi.
— Octavian, eşti de coşmar…
Încheie, odată ce Tavi pusese şi el frână. În oglinda retrovizoare se vedea maşina celor trei tineri, răsturnată pe mijlocul drumului. Piesele mici erau înşirate pe lângă vehicul, ajunse chiar lângă maşina lor. Tânărul îşi desfăcu centura şi deschise uşa. Se sprijini cu coatele de ea, surâzând mulţumit. Pentru o clipă Codreanu era îndemnat să facă la fel, prins în euforia victoriei pentru că nu doar trecuse peste o cursă infernală ci şi pe lângă coasa morţii. Privi dând din cap spre podul pe care abia îl feriseră. Studentul aducea mai mult suspans decât liniştea la care nutrea orice om normal.
 Auzi un click scurt şi îl văzu aprinzându-şi o ţigară. Fumul nici nu se simţea la cât de impregnat era aerul cu miros de cauciuc. Observă silueta lui plecând şi se grăbi să iasă din maşină. Abia atunci observa lichidul scurs pe asfalt, şi faptul că fiarele maşinii se contorsionaseră, cei trei bătând în geamuri pentru a fi ajutaţi. Privi cu spaimă cum ţigara lui Tavi zboară cu precizie din mâna lui spre benzina de pe autostradă, flama strălucind în vopseaua ştearsă. Unul din ei izbutise să spargă un geam,strigând după ajutor.
— Tavi! Stinge flăcările!
Dar tânărul deja se întorsese înapoi în maşină. Codreanu pălise văzând seninătatea de pe chipul său. Aruncase focul pentru ca totul să pară un accident. O maşină scăpată de sub control de trei tineri teribilişti, ce au parte de o moarte tragică. Îşi scutură buzunarele pentru a lua telecomanda să deschidă portbagajul. Focul se apropria de cei trei tineri, fiind la centimetri de motorul maşinii lor. Scosese prompt extinctorul, fugind la locul unde flama punea în pericol viaţa tinerilor. Tavi putea fi orice, criminal sau nebun, dar el refuza să aibă pe conştiinţă vieţi pe care le considera nevinovate. Focul se stinsese imediat, reuşind să desfacă uşile pentru a-i scoate de acolo pe cei trei.
— A încercat să ne omoare!
Arătă unul dintre ei cu mâna spre Octavian, pe care abia acum profesorul îl văzuse că era acolo, în spatele lui. Nici nu apucase să îl privească bine că se trezise cu un pumn în maxilar.
— Aveţi ceva cu noi? Să ştim să reglăm contul! Îşi exprimase doleanţa cel de la volan, care era lovit la buză, urmele de sânge curgându-i pe barbă în jos. Tavi răspunsese tot cu un pumn oprindu-se la stomacul acestuia, tăindu-i respiraţia. Un altul încercase să intervină dar nu îl ajutase viteza de mişcare şi se trezise împiedicat şi doborât la pământ.
— Cred că nu mai este nevoie să rostesc cine e vinovatul.
Le spuse cu o voce ameninţătoare, Codreanu simţind fiori pe şira spinării la câtă răceală avea şatenul în voce. Glasul suna întunecat şi sumbru, reducând la tăcere pe ceilalţi.
— Ori vă căraţi maşina de aici, fie sunaţi poliţia şi le spuneţi. Tavi plecase, lăsând în urma sa privirile consternate ale celor trei şi pe cea nervoasă a lui Codreanu. Începuse să-l doară falca. De data asta nici că îi mai păsa de pielea celor trei tineri. Îl urmase pe Octavian, luându-şi locul la volan pentru a continua drumul.
Tânărul îi mai fixase odată cu o privire ameninţătoare, înainte de a urca şi el alături de profesor. Îşi întinsese uşor mâinile, relaxând muşchii pe care îi ţinuse sub încordare atâta timp.
— Eu sunt gata de drum.
Zâmbi către mâinile bărbatului, care tremurau subtil. Îşi aranjă centura pe lângă el, lăsându-se comod în scaunul mult prea încălzit pentru placul său,şi cam asudat.
— Şi eu.
Oftă acesta eliberând tot stresul adunat în inima sa, fiind mulţumit că maşina încă funcţiona chiar şi după acele sforţări. Lăsau în urmă sunete de sirene şi pe cei trei tineri cu maşina răsturnată. Abia acum aflase ceea ce bănuia…nimeni nu stă în calea lui Tavi.