vineri

Disimulări distorsionate


Deşi mâncatul nu se număra printre favoritele sale moduri de a petrece timpul,Octavian începuse să se ataşeze de felurile de mâncare sau prăjiturile, gătite de Adin. Era dependent de gustul acestora,nu ştia dacă tânărul are o reţetă specială,ori a învăţat undeva să gătească atât de bine. Tocmai de aceea îi era atât de greu să se abţină şi să nu mănânce decât odată cu ceilalţi,să mestece fiecare bucată din tartă şi să înghită lent, când ar fi vrut să guste din plin, cum o făcea de obicei, murdărindu-se fără să-i pese. Acum însă,trebuia să se poarte civilizat, sau cel puţin normal,pentru că sora lui Adin mânca cu ei la masă.
  Fata stătea aşezată lângă fratele ei, acum asemănarea dintre ei observându-se clar. Nu doar aceasta, dar şi diferenţele. Adin avea părul mai deschis, şi forma obrajilor mai rotundă. Constata fără să-şi dea seama, comparând până şi ochii celor doi, care iniţial păreau avea aceeaşi culoare. Tavi privise atent pentru a observa acel verde din ochii fetei, Adin păstrând puritatea albastrului.
— Pot să privesc şi eu tablourile tale? 
Îl opri Camelia din mâncat, regretând că toate bucăţile de tartă erau egal împărţite între ei şi nu rămâne nici măcar una pe mai târziu. Aprobă lent din cap, înghiţind bucata pe care o muşcase înainte. Discuţiile începuseră odată cu sosirea surorii lui Adin, fata interogându-i pe fiecare în parte,despre ocupaţii şi pasiuni. Ce nu pricepea însă, era interesul ei pentru a vedea neapărat tablourile lui. Robert avea şi el destule, care erau interesante şi puteau fi numite opere demne de admirat şi expus. Prietenului său nu îi lipsise niciodată talentul şi imaginaţia, ci numai pasiunea şi imboldul. Spera să nu şi-l piardă vreodată, pentru că dintre ei doi, el era singurul care punea pictatul pe loc superior, fiind o acţiune ajunsă în pragul obiceiului, ca un motiv al existenţei. Mâna sa tânjea singură pentru a da naştere ideilor, fără ca el să se poată stăpâni. Nu credea că Robert se simte la fel, dar spera că există totuşi un ataşament. Prietenul lui părea preocupat de discuţii cu Sandra, şi nu se interesase prea mult de discuţia lor.
  Îşi răsfrânse din nou gândurile asupra lui Adin. Tânărul îi întinsese un pahar de suc, şi ochii săi se plimbaseră involuntar spre mâna acestuia. Unghiile roz-pale, aveau un luciu natural, deşi erau roase, fiind mai scurte. Degetele lungi păreau fine numai sub privirile sale, şi Tavi ştia cât de catifelate sunt falangele sau palmele tânărului. Reţinuse fiecare clipă în care el şi Adin petrecuseră momente mai delicate. Auzi pe cineva tuşind întrerupt, realizând abia atunci că rămăsese cu ochii aţintiţi la pahar, unde urma caldă de pe mâna lui Adin lăsase o pată imprimată pe suprafaţa de sticlă. Camelia se uita spre el destul de insistent, şi nu îşi putea abţine o încruntare de moment. Fata arăta de parcă ar fi ştiut ceva în plus.
— Îmi poţi arăta acum tablourile?
Insistă aceasta primind o lovitură de cot din partea lui Adin, care se vroia a fi un reproş. Ştiuse de la bun început că sora sa caută un moment oportun pentru a-l prinde pe Tavi singur.
   Se aşteptase ca acesta să ascundă tabloul pictat cu el. Era curios unde anume îl ţinea, acum că sora sa intrase în camera lor. Verificase încercând să nu pară prea indiscret, câteva colţuri, care i se păruseră că ar putea ascunde acel tablou. Bănuia că nici tempera nu apucase să se usuce bine. Reţinuse de la Octavian, că tempera în ulei se usucă cel mai greu, aceasta fiind exact ceea ce folosea la pictat. Nu era pentru prima oară când Tavi picta şi lăsa tabloul la uscat o zi sau două. Deja mirosul de ulei de tempera devenise ceva plăcut pentru el, Octavian purtând câteodată aceeaşi miasmă dulce şi pătrunzătoare.
  Camelia avea fler în discuţiile cu Tavi, fata reuşind nu numai odată să aducă zâmbete scurte pe buzele acestuia. Veselia domina în cameră, Adin recurgând în zadar la diferite metode pentru a-i distrage. Părea că se înţelege mai bine cu Camelia decât cu el. Nu ştia dacă să se bucure sau nu…
Era însă pentru prima dată când îl auzea pe Tavi întrebând despre ei şi familia lor. Îl privea fascinat ,la fel ca şi Camelia, atunci când pentru prima oară de când îl cunoştea, povestea despre părinţii lui. Ascultase fraza scurtă în care Tavi confesase a moşteni ochii tatălui său, precum şi fizicul acestuia. Îl studiase cu atenţie, nu pentru prima oară. Acordând timp fiecărui detaliu, uneori regretând că stăteau pe pat, pentru că nu putea cerceta suficient. Profita că cei doi vorbeau în continuare.
— Adin seamănă cu mama.
Octavian întinsese momeala, lăsând o comparaţie să cadă drept punctul în jurul căruia să se învârtă discuţia. Scopul fusese de la bun început să afle mai multe despre Adin şi Camelia, familia lor.
Reţinuse esenţialul, ceea ce i se părea lui important. Câteva din detalii le aflase şi de la Sandra, tânăra fiind un fel de glosar plin cu informaţii utile. Deşi nu trecuse nici o lună toţi patru păreau a se cunoaşte de-o viaţă.
— Unde este Sandra?
Căută Camelia cu privirea prin cameră, realizând abia acum că ajunsese acolo însoţită numai de Adin şi Tavi. Nu îşi imaginase că Sandra va rămâne cu Robert, dar bănuia că au şi alte lucruri de făcut în afară de a sta cu ea.
— Probabil la televizor cu Robert.
Chicoti Adin amuzat, pentru că cei doi colegi de cameră descoperiseră de curând că au aceeaşi pasiune pentru a privi un serial-dramă. Octavian zâmbise pe furiş, din cauză că televizorul şi calculatorul erau la ceilalţi doi în cameră ei abia apucau să privească un film sau să joace jocuri, de la un timp de vreme fiind preocupaţi mai mult în a se cunoaşte decât de respectivele aparate.
— Hai să vedem ce fac…
Se ridică de jos, poftindu-i pe ceilalţi doi să facă la fel. Camelia îl urmă în spate, Adin pornind înaintea lor. Nu strica să înveselească atmosfera, pentru că tânărul nu intra într-o încăpere fără să nu fie primit cu zâmbete.
— Camelia!Vino la televizor.
O întâmpină Sandra, cu vocea bucuroasă, făcându-i loc lângă ea pe pat. Octavian trecu indiferent pe lângă ele, aşezându-se cu spatele sprijinit de peretele de lângă uşă, cel care era liber. Robert îl privise mirat,din faţa calculatorului. Adin era tot în faţa uşii, nehotărât unde să se aşeze. Aproape că-l amuza pe tânăr, fiind sigur că se simte ciudat că sora sa era acolo. Ei trei nu proveneau din familii înstărite, diferenţa se observa prin hainele lor, prin modul lor simplu de a vedea unele lucruri. Nici Tavi nu era indiferent faţă de această deosebire. Chiar dacă reuşeau să se
înţeleagă, erau lucruri care îi făceau automat diferiţi, pentru că proveneau din lumi diferite. Făcu o grimasă atunci când fumul de ţigară îi veni sub nările nasului. Amicul său dădu din umeri nepăsător. Uneori nu-l suporta pentru comportamentul său atât de trivial, şi pentru că reuşea să convingă pe oricine cu ideile sale.
—  Trebuie neapărat să fumezi acum?
— Ce faci acolo?
Răspunse Tavi tot cu o întrebare, ignorându-i nemulţumirea. Doar ce îşi aprinsese ţigara şi nu avea de gând să o stingă decât după ce o fuma pe toată până la filtru. Refuza să recunoască mai nou că reuşise să facă o comparaţie între ţigări şi anumite părţi din trupul lui Adin, pofta sa pentru tutun devenind automat apropriată de dependenţă, mai ales în prezenţa acestuia. Nu ştia dacă degetele sale se duc involuntar de la vârful ţigării spre capăt atunci când o lua din gură pentru a sufla fumul din cauza asta, sau nu îi venea să recunoască. Nu făcuse asemenea asociaţii până acum, şi nici lui Adin nu îi scăpase ciudatul său mod de a fuma. Ochii lui Tavi străluceau ca două flăcări în iad, atunci când avea privirea îndreptată spre Adin.
— Termin referatele de scris.
Se plânse Robert, încetând să mai apese tastele pentru a-l privi pe Tavi. Bănuia că uitase că aveau săptămâna viitoare de predat un alt referat, dar nu îşi făcea prea multe griji în privinţa acestuia. Octavian era în stare să facă în trei ore ceea ce alţii se chinuiau să obţină în două-trei zile.
— Avem referate?
Realiză abia acum Tavi, cu o voce exasperată. Ar fi dat orice să vină vacanţa pentru a savura o pauză înainte de sesiunea din iarnă.
— Două. Eu le-am terminat deja.
Îl anunţă Robert stingând calculatorul, fără a-şi ascunde mulţumirea din voce. Octavian îl lăudă scurt, revenind la indiferenţa sa obişnuită. Se ridică de pe scaun şi îşi luă portofelul de pe noptieră.
— Trebuie să plec. Anunţă, făcându-l să rămână cu ţigara între buzele crăpate pentru că îl luase pe nepregătite. Îl fixa oarecum ciudat.
— Unde pleci?
Tonul prăpăstios era deja luat în considerare de către Robert. Ar fi dat orice să poată minţi, să îi iasă cuvintele atât de simplu cum reuşea el câteodată.
— La Eliza…
Şopti apropriindu-se de Tavi, rugându-l din priviri să nu se împotrivească. Să nu o facă vocal, pentru că între ei deja existau argumente cu privire la durata acestei relaţii. Robert nu reuşise să tragă linie în aventura sa cu acea femeie măritată. Octavian spera să nu aibă amândoi de suferit de pe urma unei eventuale despărţiri, pentru că el era singurul care trebuia să-şi consoleze cel mai bun prieten.
   Adin îl urmărea pe Tavi, văzând că privirea lui se schimbase. Era nervos căci avea pumnul stâng strâns la maxim. Părea afectat de ceva, bănuia că din cauza lui Robert.
— Cred că e timpul să plec şi eu…
Interveni Camelia, oprindu-i pe toţi din discuţii. Trecuse deja o jumătate de zi de când era acolo, şi spera să poată ajunge acasă spre seară. Îşi văzuse fratele, care era mult mai vesel decât era el în general, ceea ce o făcea curioasă dar şi mulţumită. Bănuia că Octavian are legătură cu luminozitatea din privirile lui Adin, dar nu era atât de indiscretă încât să întrebe. La un moment dat fratele ei ajungea să îi spună, îşi zise zâmbitoare, oprindu-se pentru a-l saluta pe Tavi. Acesta îi răspunse atent la salut, dar o lăsase să plece condusă de Adin şi de Sandra, le fel cum sosise.
— S-a întâmplat ceva?
Întrebă Robert acum că erau singuri în cameră, şi nu îi deranja nimeni. Tavi oftă încercând să pună de-o parte senzaţia de arsură ce o simţea în piept. Săptămâna aceea crizele sale începeau să o ia razna, şi hotărâse  să îi spună lui Robert despre ele, dar abia când se întorcea de la iubita sa. Simţea aerul care îl respira devenind tot mai rece, până şi vocea prietenului său o auzea afundată din cauza pulsului tot mai haotic ce-i răsuna în urechi.
— Nimic.
Dădu din umeri, ca şi cum ar fi spus o poezie, nicidecum o minciună. Robert niciodată nu îi punea la îndoială spusele. Aveau clipele lor în contradictoriu, dar în general avea parte de încrederea lui oarbă.
— Am să plec, sunt deja în întârziere.
Încerca să scape de senzaţia ciudată că ceva ar fi în neregulă. Octavian i se păruse prea tăcut, deşi era de obicei tăcut, reuşise să asimileze până şi modurile în care tăcea acesta. Şi nemişcarea de azi îl făcea să pară vulnerabil, la fel şi obrajii care  deveniseră ceva mai palizi. Cuvintele îi stăteau pe buze, dar îi era teamă să le rostească, pentru a nu prăbuşi ceea ce amândoi se chinuiau să menţină. Ştia că poate fi puternic, chiar şi în momentele sale de rătăcire.
   Renunţă însă la preocuparea sa, ieşind pe uşă. Prietenul său nu i-ar fi permis ajutorul nici când se oferea. Nu ştia dacă o făcea din trufia sa obişnuită, sau pentru a-l scuti pe el de griji. În inima sa ar fi vrut să fie ultima variantă, dar ştiind egoismul extrem de care dădea Tavi dovadă, se resemnase la prima.
  Odată auzind uşa închizându-se Octavian se întoarse cu faţa pentru a porni cu ultimele puteri spre camera sa. Toate simptomele dovedeau că se aproprie unul din atacurile pe care le făcea din lipsa medicamentelor. Împingea adesea organismul său la extreme, punându-şi imunitatea în pericol nu pentru prima oară. Robert şi ceilalţi îl vedeau ca pe o persoană calmă, care nu se lăsa afectat de nimic, însă inima sa era cea care primea şocurile, chiar dacă el reacţiona cu aceeaşi indiferenţă. Poate că nu bătea cu repeziciune atunci când avea moartea în faţa ochilor, ci cu statornicia obişnuită, dar întorcea asupra lui toate acele clipe calme în asemenea atacuri. Nici acum nu se panica, cum doctorii îi spuseseră că o va face. Ignora tot în jurul lui, atent numai la senzaţia aceea de greutate, care îl sufoca pe dinăuntru. Nu reacţionase nici când voci speriate se auziseră în spatele său. Reuşea să îngâne că se simte bine, chiar dacă unghiile sale zgâriau peretele care părea a aluneca în jos cu repeziciune. Închisese ochii obosit.