duminică

Elemente obscure

Nu putea spune că atacul îl luase pe nepregătite. Octavian rar putea fi surprins,chiar şi în astfel de momente. Muşchii săi refuzau să răspundă, pentru a se mişca şi nici nu reuşea să audă vocile din jur. Distingea numai mâinile ce-l apucaseră de tricou, trăgând cu panică în timp ce se lupta să ţină ochii deschişi. Durerea bruscă se intensificase, trecând spre braţul său stâng, imobilizându-l până la paralizie. Palpitaţiile cordului îi făceau inima să treacă prin stadii în care să bată cu repeziciune până la pauze întrerupte, ca apoi să reia ritmul haotic ce-l ţinea încordat.
Adin se repezise primul spre el, tremurând speriat, pentru că nu văzuse vreodată pe cineva care să sufere de un atac atât de subit. Prinsese trupul atât de greu când Tavi îşi pierduse cunoştinţa, apucând tricoul acestuia cu pumnii, încercând să nu îl lase să cadă. Nu avusese suficientă putere, până la urmă reuşind doar să îi lase trupul să cadă lent şi cu grijă jos pe covor. Îl strigase până nici el nu-şi mai auzea vocea, constatând că plânge abia când Sandra venise şi ea, îngrijorată pentru că îl auzise ţipând.
— Ce se întâmplă?!
Se repezise spre trupul palid al lui Tavi, care se chinuia să respire pe gură, lent şi sacadat. Adin reuşise să-i ţină capul ridicat într-o poziţie care să-l ajute să respire. Tânăra se grăbise să îi ia pulsul. Imediat se îngălbenise la faţă.
— Doamne! Are pulsul prea ridicat…
Se îngrozi lăsând mâna acestuia jos, atingând gâtul pentru a simţi artera principală. Acelaşi puls accelerat, care o făcea să se teamă.
— Ce are?! Ce naiba are? Tavi…
Strigase Adin atunci când mâinile acestuia se ridicaseră involuntar pentru a trage de tricou. Palpitaţiile şi durerea lăsau în urmă senzaţia de arsură, tânărul simţind căldura sufocantă în piept şi mâini. Sandra îi prinsese mâinile înainte de a se zgâria.
— Este un atac ischemic. Are probleme cu inima…
Explică Sandra căutând iar pulsul, una din mâinile ei deja trecând apăsat peste pieptul tânărului în încercarea de a ameliora măcar starea sa de anxietate, chiar fără a-şi da seama de ea.
— Am trusa lângă patul meu, o vezi imediat. Este albă!
Îl rugă simţind o oarecare liniştire în pulsul lui Tavi. Adin se ridică imediat, mulţumind cerului că Sandra era asistentă şi se pricepea să dea primul ajutor în astfel de cazuri. La cât se disperase el probabil ar fi încurcat şi numărul de la salvare, pentru a-i chema în ajutor. Cel mai sigur ar fi ajuns să leşine lângă Tavi dacă acesta nu îşi revenea. Oftă adânc, expirând aerul greu care îl ţinuse în piept până atunci.
Camera în care stăteau Sandra şi Robert era mai mare decât cea a sa şi a lui Tavi, de aceea lucrurile lor arătau ordonate şi puse la punct. Se descurcase repede cu găsitul trusei pentru că amândoi împărţiseră camera în jumătate, lucrurile lor fiind separate. Deşi încercase şi el la fel cu Tavi, încurca noptierele şi punea acolo din colile sale de la orele de muzică sau sertarele la bibliotecă, în care amândoi aveau pixuri, creioane şi pensule rătăcite unele lângă altele.
Se întorsese grăbit, trusa fiind uşoară. Nu îşi imaginase vreodată să treacă prin aşa ceva. Nici nu dorise asta, nu numai pentru că ajunsese să ţină la Octavian, ci pentru că acele clipe în care viaţa unui om este în pericol, te simţi mic şi neputincios. La fel şi el… Asistase cu lacrimi în ochi la o cădere tăcută a lui Tavi, simţindu-şi sufletul încolţit, plin de îngrijorare şi dubii. Prezenţa Sandrei era o scăpare, dar şi un mod distrugător de a-l ţine departe. Ar fi vrut să fie singurul care să fie lângă Tavi la bine şi la rău. Clipi lacrimile ce apăruseră iar în ochii săi, pentru că nu ştia daca tânărul pe care îl plăcea atât de mult…îşi va reveni. Refuza să pună răul deasupra lucrurilor, pentru că era optimist de felul lui, dar Octavian îi furase inima, cu speranţe cu tot.
— E mai bine…Nu plânge.
Îl linişti Sandra, apucând mânerul trusei din palma sa deschisă mecanic. Tavi începuse să tremure, chipul său devenind mult mai palid ca de obicei.
Era mult prea marcat în clipa aceea pentru a-şi da seama că se aplecase jos, şi trăsese în braţele sale o parte din trupul lui Octavian. Îşi afundase obrazul atingându-i pletele moi şi răvăşite. Căldura emanată de trupul acestuia îl liniştea. În afară de acel tremur constant, părea că doarme.
— Ce faci?
Urmări curios acţiunile Sandrei, tânăra ridicându-i mâneca de la mâna dreaptă. Uitase cum se numeşte aparatul, pentru că numai odată avusese ocazia de a-l observa. Împrejurările nefavorabile îl făceau iar să treacă de la starea de calm la neliniştea bruscă.
— Îi iau tensiunea…
Arătă Sandra cum potrivea ceasul rotund, care îi încăpea în palmă şi bucata de material negru se plia pe braţul lui Tavi pentru a se strânge. Pompa umfla şi făcea materialul să se strângă forţând aparatul să înregistreze tensiunea arterială şi bătăile inimii.
Tresări văzând acul de la ceas mişcându-se atât de oscilant. Durase câteva secunde până ce coborâse pentru a urca iar, la fel de imprevizibil cum era şi şatenul. Inconştient îl strângea pe tânăr în braţele sale, simţindu-i respiraţia încurcată pe gâtul său. Capul acestuia îi stătea cu greu pe umăr şi se încordase pentru a-l putea ţine. Tăcerea Sandrei îl enerva, ţinându-l ca pe ghimpi. Înţelegea atenţia ei, pentru că era în joc sănătatea lui Tavi, dar liniştea îl îngrijora.
— Tensiometrul arată cam mult.
Îşi ridică pentru prima oară tânăra privirea, arătând atât de abătută încât Adin simţise cum îl înghite podeaua într-un gol imens. Nu pricepea ce înseamnă, nu înţelegea dacă este ceva pozitiv sau dacă Tavi trebuie dus la spital.
— Ce înseamnă?
Îngână lapidar, mâinile sale protejând trupul lui Tavi. Hotărârea din sinea sa devenise şi mai extremă acum că se temea de ceva rău. Dacă i se întâmpla ceva rău tânărului nu mai afla că Adin îl plăcea, nu afla cât de mult era admirat sau dorit.
— Tensiunea sa e trecută de douăzeci. La unele persoane este o tensiune bună, la alţii nu. Ceva mă îndeamnă să cred că nici la Tavi nu este prea bine.
— Ce se poate întâmpla?
Îşi uni mâinile peste umerii lăsaţi ai tânărului, simţind aceleaşi întreruperi ca la început, prin tremurul constant al acestuia. Închise ochii încercând să înţeleagă spusele Sandrei, deşi nu reuşise încă de la început.
— Am să-i dau nifedipină. Sper să îi oxigeneze vasele inimii si să revină la pulsul normal. E un medicament bun.
Adin aprobă, pricepând câte ceva din ce îi spusese Sandra. Nu avea cum să ştie cum ajută medicamentul acela atât de minuscul. Pastila părea un punct mic şi apăsat în palma acesteia.
Tânăra plecase în bucătărie după un pahar cu apă, lăsându-i ceva timp lui Adin să sărute fruntea rece a lui Tavi. Observase cu neplăcere că trupul acestuia pierdea din temperatură, dar poate de aceea Tavi tremura în continuare.
— Va trebui să-l mutăm în pat după ce îi dau pastila.
Anunţă Sandra, reuşind cu uşurinţă să desfacă maxilarul tânărului şi să-i aşeze pastila în gură, ca apoi să-l facă să bea apă. Tavi reacţiona inconştient, înghiţind medicamentul.
Cum era de aşteptat, se străduiseră minute în şir până să-l aducă pe Octavian în patul său. Adin nu era suficient de puternic pentru a sprijini un trup atât de viguros, fiind amândoi nevoiţi să-l prindă de umeri şi să-l târască până în cameră. Dacă ar fi fost treaz probabil ar fi râs de ei şi i-ar fi luat peste picior, îşi spuse Adin cu regret că nu dădea semne că şi-ar reveni. Sandra se aşeză extenuată pe patul opus, lângă el.
— De ce nu se trezeşte încă?
Exprimă nemulţumirea sa lăsându-şi mâinile să lovească salteaua patului. Sandra îl prinse în braţe, încercând să calmeze starea sa de agitaţie.
— Să avem răbdare…
Cuvintele ei calde îl liniştiseră puţin. Izgoniseră o parte din grija abătută în gândurile lui, dar nu şi neliniştea constantă că îl va putea pierde vreodată. Numai ideea îi făcea pielea de găină şi îi amintea de trecut.
— Poate ar trebui să îl anunţăm pe Robert.
O privi pe tânără, aşteptând să primească un răspuns. Sandra îi aranjă pletele care îi intrau în ochi, încercând între timp să se gândească la răspuns.
— Nu cred că e nevoie, dacă starea sa nu se va ameliora. Am să-l sun. Robert…din câte am priceput eu, are problemele lui…
Ocoli Sandra subiectul delicat. Auzise despre relaţia care o avea tânărul cu o femeie căsătorită şi nu ar fi vrut să discute despre asta. Adin aprobă absent. Lui îi păsa numai de Octavian în clipele acelea. Tresări imediat şi se trase din braţele Sandrei când Tavi începuse să dea semne că s-ar trezi.

Ezită în a deschide ochii de câteva ori, dar clipise involuntar, strângând pleoapele. Respiraţia grea îl oprea să se simtă relaxat, dar nici starea sa nu era agitată, ci puţin confuză. Îşi amintea că se simţise rău.
— Tavi.
Simţi o mână pe pieptul său şi deschise ochii abia atunci, forţat de împrejurări. Se simţea obosit. Recunoscuse vocea Sandrei, şi răspunse încruntat la chemarea ei.
— Sunt bine.
Răspunse automat, ştiind că nu avea cum să fi ajuns înapoi în cameră decât cu ajutorul lor. Oftă decepţionat, acum amintindu-şi frânturi din atacul pe care îl avusese.
— Nu eşti bine!
Se auzi dintr-o dată vocea lui Adin care îl făcu să deschidă ochii săi verzi şi să întoarcă privirea spre tânăr. Împotrivirea îl luase pe neaşteptate atât pe el, cât şi pe Sandra, care îl priveau înmărmuriţi.
— Cum poţi spune că eşti bine când ne-ai speriat atât de tare! Am crezut că…Se opri bâlbâind cuvinte incoerente din care Octavian înţelegea puţine. Îşi ridică cotul pentru a se sprijini în el, privindu-l pe Adin. Acesta se oprise imediat din vorbit, ochii săi fiind suficienţi de expresivi pentru ca Tavi să recunoască îngrijorarea şi teama din ei.
— Va trebui să mă odihnesc.
Recunoscu într-un final, Sandra continuând pentru el.
— Nu doar de data asta, Tavi. Şi să te duci la doctor. Problemele tale s-ar putea agrava netratate…
Tânărul închise nervos ochii. Nu avea chef de mustrări tocmai acum. Era suficient că Adin îl privise pierdut şi temător. Nici starea sa nu era pe atât de bună pe cum minţise el. Încă rămăsese cu senzaţia de frison şi ameţeală. Era extenuat, dar totuşi nu putea să doarmă.
— Vrei să te odihneşti?
Întrebă Sandra atentă la modul în care pumnii săi erau strânşi. Încleştarea nu era deloc un semn bun. Aprobă absent, închizând uşor ochii pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie. Nu vroia să îl ştie pe Adin atât de abătut, mai ales din cauza sa.

Abia când auzi uşa închizându-se se înveli cu pătura în încercarea de a se încălzi. Răceala din tot corpul îl ţinea nemişcat, fără să fie în stare să se mute măcar în loc pentru a găsi o poziţie mai bună. Sigur nu era un moment bun pentru el, îşi spuse privind cu ochii spre perdeaua de la fereastră. Strânse nervos din dinţi, pentru că era atât de slab de data asta. Nu îi stătea în caracter să se plângă, să fie imobil şi inactiv. Dar avea nevoie de liniştea aceasta, ci de calmul interior de care ducea lipsă. Până la moartea părinţilor săi viaţa sa fusese calmă, plină de bucuriile adolescenţei.
De la tragicul accident însă, devenise un stufăriş plin de experienţe periculoase, de încercări duse la extrem şi de accesele sale de violenţă. Ceva mult prea greu pentru un organism care era în dezvoltare, raţionă recunoscând în sinea sa că va avea nevoie de câteva zile de recuperare. Neplăcut să stea la pat, mai ales în perioada aceea când avea şi referate de predat, dar era în stare să-şi revină. Plus că îi plăcea să rişte nu doar în general, ci şi la facultate. Nu ar fi fost printre primele examene la care s-ar fi dus numai cu câteva lecţii citite. Şi le promova întotdeauna, spre neplăcerea lui Robert care se chinuia să înveţe înainte de sesiune.
Bănuia că va urma şi o ceartă cu prietenul său. Măcar avea să o evite până a doua zi, pentru că se întorcea în dimineaţa următoare, şi pleca direct la facultate. Respiră profund de câteva ori, simţind cum îl fură somnul, deşi se împotrivea. Era seară, probabil şase sau cinci, după cum arăta cerul de noiembrie. Dacă ar fi adormit la acea oră se trezea prea de dimineaţă şi mai devreme decât îi plăcea. Uşa la cameră se deschise lent, atenţia sa nefiind atât de precisă, dar mânerul începuse să se strice cu timpul şi să scoată sunete distincte de arc forţat. Bănuia că este Adin, doar împărţeau amândoi aceeaşi cameră. Tresări simţind dintr-o dată buzele tânărului peste obrazul său stâng. Stătea în profil şi lucrul acesta, dar şi negura din cameră îl împiedicau să privească în ochii lui.
— Eşti bine?
Întrebă Adin cu o voce şoptită, aproape sufocată cu îngrijorare. Constatase că pielea lui Tavi ardea atunci când buzele sale atinseseră obrazul palid al acestuia. Probabil avea temperatura ridicată din cauza atacului subit.
— Mi-e frig…
Rosti obosit, simţind încă fiorii de la sărutul tânărului. Nu îşi imaginase vreodată că un sărut atât de scurt i se va părea insuficient şi totuşi atât de lung, însemnat.
— Arzi.
Explică Adin punându-şi palma pe fruntea sa, mângâind cu tandreţe pentru a-i da firele de păr la o parte. Tavi îşi lăsă obrazul aproape de palma sa, întorcând cu greu capul spre tânăr. Adin îl privea tăcut.
— Nu simt decât frig.
Nu pentru mult timp însă. Braţele lui Adin îi încercuiseră gâtul, pentru a-l ţine aproape. Simţise căldura din trupul tânărului cuprinzându-l uşor şi plăcut, înţelegând vag că Adin era lângă el, în acelaşi pat, sub aceeaşi pătură. I se părea însă corect sau firesc să fie aşa, ori îi era greu să se împotrivească până şi în sinea sa. Îl trăsese mai aproape, reţinând căldura care îl învăluia până ce închisese ochii relaxat ca niciodată. Nu auzise plânsetul tăcut al celui care îl ţinea în braţe, şi nici şoaptele de dragoste.