luni

Galeria oglinzilor


Din momentul în care intrase în cameră se oprise în loc, căutând să înţeleagă dacă imaginea din faţa ochilor lui este una reală sau doar un vis ciudat. Se întreba dacă nu cumva intrase într-un univers paralel odată ce deschisese acea uşă. Până şi scârţăitul ei, cu care se obişnuise până atunci îi rămăsese întipărit în memorie; la fel şi scena la care era martor fără voie.


Încerca să priceapă ce se petrece, şi să reacţioneze în acelaşi timp. Ţinea minte că Tavi îi spusese mai demult ceva în legătură cu impulsurile trimise la creier şi în cât timp se produce o reacţie; însă acum nu putea proba teoria. Era confuz, deranjat şi supărat la culme. Concluzia cea mai sigură pentru el, era că fusese minţit tot timpul şi gândul acesta îl enerva mult mai mult decât scena în sine. Îl avertizate pe Octavian să nu se implice în viaţa colegului său de cameră pentru că tatăl tânărului avea relaţii. Printre cunoştinţe se număra şi proprietarul apartamentului în care stăteau cu chirie.


— Idiotule ! Vrei ne arunci pe toţi în stradă ?!  Izbucni şi se repezi imediat la gulerul cămăşii lui Tavi, despărţindu-i pe cei doi. — Ce naiba te-a apucat?! Reuşi să îl zguduie odată, nu să îl şi ridice; modul în care amicul său îl privea nu era tocmai cel mai agreabil. Îi făcea sângele să îngheţe în vene întotdeauna, să se simtă ţintuit cu privirea chiar dacă nici o vorbă nu era rostită între ei.


Se trezi tras de mâini de către Adin, intervenind pentru a-i despărţi.


— Cum îţi permiţi să spui asta despre Tavi!? Răspunse pe un ton refractar tânărul, ridicând vocea la rândul său. — Niciodată nu s-ar gândi să facă asta, mai ales când vine vorba de tine. Îi eşti ca un frate! Învinui cu ochii scăpărând scântei, împurpurat la faţă şi destul de supărat. Nu credea că Robert poate gândi atât de neplăcut.


— E de ajuns, cred că sunt dator să îţi explic.


Interveni Octavian profitând că prietenul său cel mai bun luase o distanţă de câţiva paşi faţă de ei, şi încă doi odată ce Adin terminase predica sa. Îşi prinsese iubitul de talie, trăgându-l aproape pentru a-i da de înţeles prin gesturi pentru început.


— Eu şi Tavi suntem împreună.


Apucă Adin să rostească înaintea lui, făcându-l să se încrunte puţin. Se întreba dacă nu cumva motivul se află în bucuria că totul ieşea la iveală fără a mai exista nevoia să se ferească.


Robert îşi ridică mâna dreaptă la frunte, clipind rar spre cuplu. Ar fi fost inutil să nege că nu se gândise vreodată că Tavi ar putea avea şi asemenea înclinaţii, cum nu reuşise să păstreze nici o relaţie stabilă; dar totuşi nu îi venea să creadă că este vorba de colegul său de cameră.


— De cât timp se întâmplă asta?


— Mai mult de o lună.


Octavian nu ţinea minte cu exactitate data, poate pentru unii era destul de puţin; însă pentru el nu conta. Prefera să considere timpul singura iluzie din viaţa sa, nu şi pe celelalte. Fără Adin era precum o flacără fără lumină. Până atunci considerase viaţa


 lipsită de sens, searbădă într-un mod sever. Şi nu se referea la ideea de viaţă, un simplu concept doar pentru că respira, ci la trăirea interioară. Într-un mod ciudat o percepuse până atunci ca monotonă, lipsindu-i imboldul, avântul. Absenţa acelei motivaţii pure, o „trezire”, nu întârziase să apară odată cu tânărul blond.


  Lauda de a merge pe drumuri neumblate nu folosea la nimic atunci când singurătatea atingea cu tăişul ei, străpungând adânc un suflet abandonat, şi dezvăluind făţărnicia unei lumi mediocre. Nevoia de a avea pe cineva o resimţise în momentele sale grele, când nimeni nu era lângă el să îi şteargă lacrimile şi să îi spună câteva vorbe de alinare; sau să-l inspire atunci când imaginaţia nu îl ajuta. Adin trezise văpaia adormită, făcându-l să renască, însufleţind lumina ce-i călăuzea inima în fiecare zi trăită alături de el.


— Dacă nu intram acum peste voi în cameră, când aveai să îmi spui?


Încercă Robert să-şi încrucişeze braţele, dar poziţia i se părea inoportună, iar starea sa de spirit deja se degradase odată cu vestea că cei doi sunt împreună. Octavian îl minţise tot timpul, lucru ce-l făcea să ia în considerare o discuţie de amploare, nu una minoră, trecută cu vederea.


— Nu ştiu..


Recunoscu Tavi, îndreptându-şi privirea spre peretele dinspre bibliotecă, rar coborând ochii. Nu o făcea să sfideze, ci să evite situaţia pentru că nu ştia ce să-i răspundă.


— Îţi dai seama în ce hal m-ai minţit?! Ridică iar vocea, privindu-i pe amândoi. —Atât tu, cât şi Adin.


— De obicei oamenii nu acceptă astfel de relaţii. Încerca Adin să apere faptul că ascunseseră totul. Simţea mâna lui Tavi tremurând uşor peste a lui, şi îl privi îngrijorat. Ştia cât de apropriaţi sunt cei doi, şi se temea de o ceartă aprigă.


— Eu nu sunt oricine pentru el. Credeam că ne respectăm unul pe altul Octavian.


Ochi verzi ai tânărului îngheţaseră fixându-l în gol, nu ar fi vrut să piardă fărâma lor de lume, care începea să crape precum oglinzile lovite. Căutase un sprijin, o dragoste numai a lui, şi nu vroia să plătească pierzând amiciţia lor. Poate că Robert avea dreptate, poate că lipsa încrederii îl făcuse să evite discuţia.


— Nu credeam că vei fi de acord. Chiar dacă aş fi sperat asta, nu rezolvam nimic pentru că, deşi suntem prieteni buni, privim viaţa diferit.


Cuvintele lui Tavi veneau ca o lovitură dură, se simţea dezamăgit profund. Ştia că nu putea asemăna vieţile lor, ideile lor în adâncime, sau felul în care acţionau…dar nimeni nu putea nega adevărul, erau legaţi unul de celălalt. Ca doi fraţi, îşi amintea spusele lui Adin, deşi în momentul de faţă nu îl privea ca atare.


— Aş fi acceptat, Tavi! De la tine am învăţat să nu fiu un îngrădit şi ignorant, dar se pare că ai uitat.


Gesticulase de câteva ori, discuţia începuse să-l obosească mai mult psihic decât fizic. Ştia că amicul său nu avea să renunţe până ce nu îl împăca, dar nu avea să-i dea şansa.


— Ce anume să accepţi?


Îşi îndreptară toţi trei privirea spre uşa deschisă, Sandra rămânând în prag. Îi auzise vorbind răspicat şi impresia ei că se certau se adeverise. Tresări surprinsă de aproprierea dintre Octavian şi Adin, păreau a se ţine de mână. Îl privi pe Robert întrebător.


— Eu am aflat fără intenţie, dar cred că Sandra are dreptul să ştie. Niciodată nu e prea târziu.


Privirea sfidătoare a lui Robert nu trecuse neremarcată de cei doi, mai ales de către Tavi. Nu îi era greu să îi spună, dar ştia că o va dezamăgi şi pe ea, suferinţa devenind cu atât mai gravă.


— Adin şi cu mine, suntem împreună.


Rosti lent, încercând să folosească un ton neutru dar potrivit. Adin se apropriase cât mai mult de el, prinzându-şi braţul drept de talia lui pentru a-i accentua vorbele.  


— Cum adică sunteţi împreună?


— Adică un cuplu, Sandra.


O lămuri şatenul, pe un ton emfatic fără să o scutească de şoc. Tânăra încremenise, cu mâna la gură, privind spre cei doi cu ochii ei mari. Octavian îşi trecu mâna prin pletele iubitului său, ştiind că nu numai Robert şi Sandra sunt afectaţi.


  Încerca să le răspundă celor doi, dar îşi pierduse cuvintele. Avea în minte un amalgam de fraze, fără sens poate, dar toate enunţând acelaşi lucru – decepţia. Nu îşi imaginase să afle una ca asta despre Tavi. Se simţea rănită, aşteptările ei erau înşelate şi toate acele gânduri pe care le avea în legătură cu tânărul de care se îndrăgostise, erau spulberate.  


— Nu ştiu ce să zic. Le spuse cu sinceritate, simţindu-şi bărbia tremurând şi lacrimile calde împânzindu-i genele de fiecare dată când privea către Octavian. — Nu e ceva la care să mă aştept. Mă scuzaţi, nu mă simt bine. Adăugă ieşind imediat din cameră, paşii ei grăbiţi auzindu-se pe hol până ce intrase în încăpere, izbind puternic cu uşa.


Tavi oftă nervos, depărtându-se de lângă Adin pentru a-şi lua pachetul de ţigări de pe noptieră. Îşi aprinse o ţigară, trăgând cu lăcomie din filtru până ce-l simţea încălzindu-i buzele.


— O să vorbesc mâine cu ea. În seara asta nu cred că rezolvăm nimic.


— Noi de asemenea. Nu am încheiat discuţia, dar am să mă duc şi eu în cameră pentru că sunt obosit.


Avertiză Robert pe un ton sever, fără a mai aştepta ca înainte replica lui. Ieşi din camera lor, având grijă să închidă uşa.


Adin se aşeză lângă iubitul său, inhalând fumul de ţigară ce i se amesteca cu parfumul discret de pe piele.


Îşi amintea cu mâhnire cearta celor doi, dar şi de supărarea Sandrei. Se aşteptase să fie o zi plăcută pentru ei, având alte planuri; gândi atingând mâna lui Tavi. Îşi trecuse apăsat palma peste nodurile de la baza degetelor tânărului, simţind fineţea, apoi prinzându-i strâns mâna.


Realiza după liniştea pe care o conserva Tavi în jurul lui, că acesta este destul de supărat. Şi din dragoste se învăţau multe lucruri, acelea care nu aveau nici o altă miză decât afecţiunea şi iubirea necondiţionată faţă de cineva.


— Ţi-e foame?


— Deloc. Ţie? Îl auzi întrebând, cu vocea la fel de tandră ca de obicei, simţind-şi inima tresăltând de bucurie pentru că acesta nu lăsase lucrurile să afecteze cu nimic starea de spirit dintre ei.


Dădu negativ din cap, închizând cu calm ochii atunci când iubitul său îi aranjă pletele.


— Pot să îţi spun ceva, fără să te superi? Îi trase ambele mâini în ale sale, Octavian încruntându-se. Avea prostul obicei de a nu se aştepta niciodată la veşti bune. Învăţase că viaţa cere întotdeauna sacrificii, fără ca cineva să poată avea posibilitatea de a cere acelaşi lucru de la viaţă. Personificată probabil ar fi fost un monstru prea hidos pentru a mai avea curaj a-i cere ceva.


— Ce anume?


Adin zâmbi, lăsându-şi capul pe umărul lui. Tavi îl prinse cu braţele de talie, trăgându-l aproape.


— Mă bucur că au aflat. Chiar dacă a fost brusc şi neplăcut.


Recunoscu privindu-l cu atenţie în ochi, să-şi dea seama dacă va fi afectat cu ceva de confesiunea lui. — Într-o astfel de relaţie conflictele sunt probabil ceva inevitabil. Aşa că sunt pregătit pentru orice. Continuă apoi, atingând pieptul lui Tavi în dreptul inimii, pe sub cămaşă. Acesta îi prinse mâna ţinând-o apăsat, ştiind că tânărul blond simte fiecare bătaie a inimii lui, orice tresărire.


— Înainte aveam impresia că persoanele frumoase, prin calitatea lor fizică nu îşi dezvoltă potenţialul şi gândesc superficial. Tu nu eşti aşa.


Îl sărută pe obraz, Adin punându-şi mâna stângă pe umărul său pentru a-l depărta.


— Tavi, uiţi că tu eşti singurul care mă vede astfel. Pentru alţii sunt un ciudat, diferit şi anormal.


Octavian îl trase cu putere în braţele sale pentru un sărut pasional, puţin mai forţat decât cele cu care îşi obişnuise iubitul. Îi simţea respiraţia grea, şi se oprise înainte ca tânărul blond să îşi piardă definitiv aerul.


— Nimeni, nimeni nu mă face să mă simt la fel ca tine. Poate pentru alţii nu eşti aşa, dar pentru mine eşti mai mult decât frumos.


Îl sărută iar, înainte ca tânărul să mai poată rosti altceva, făcându-l să zâmbească. Octavian ştia întotdeauna cum să îl facă să se simtă bine, fericit şi optimist.


Câteodată erau judecaţi pe nedrept, într-o lume ignorantă, cu prejudecăţi, ce se autoproclama drept liberă. Viaţa nu era decât un şir de suferinţe şi un nod de fericire. Păcat că nodul acela nu era văzut decât prea târziu, atunci când dispărea.


Dar fără suferinţă probabil nici viaţa nu ar mai fi fost posibilă. Octavian trăia sub aripa acelui sentiment, prin el învăţase să preţuiască lucrurile bune din viaţă. Cei puternici renăscând mereu din propria cenuşă, trecând peste obstacole, suferinţă sau supărări. Alături de Adin lupta cu viaţa, şi avea destule motive de a merge mai departe. Şi trebuia să câştige.