vineri

Gri întunecat


Vocile celor doi tineri îi deranjau somnul. Dar îi era mult prea greu pentru a se ridica de pe pat. Se simţea în siguranţă învelit cu pătura groasă, şi amorţit datorită poziţiei ghemuite în care se afla. Cei doi vorbeau încet, aproape în şoaptă, numai nu era vina sa că natura îi dăruise timpane atât de bune.
— Din toate culorile de pe paletă, cum naiba te-ai oprit la asta?! Arătă Robert spre galbenul-opac, aproape crem de pe paleta unde Tavi pusese cu grijă alb şi negru din plin,iar câte puţin din restul de culori.
— Au zis o compoziţie cu gri-uri...
Se apără Octavian, dând indiferent din umeri la reacţia celui mai bun prieten al său. Aveau de lucrat pentru a doua zi, la cursul de Artă Modernă, un tablou numai cu gri-uri, indiferent de tema aleasă. Robert l-ar fi aruncat pe geam de nervi, dar nu avea ce-i face. Era nevoit să-i ceară ajutorul lui Tavi pentru tabloul lui. Într-un fel se simţea eliberat că are pe cineva lângă el să-l ajute, dar şi supărat că trebuie să depindă de ideile lui, care se schimbau din minut în minut.
— Să-l prezinţi tu. Dacă vrei notă mică, e treaba ta.
Râsul scurt al lui Tavi îl făcu să clipească puţin, şi să-şi lase relaxat picioarele în jos pe saltea, fără să le mai ţină în dreptul pieptului. Oftă imperceptibil, lăsându-şi degetele să atingă marginea pernei, simţind răceala plăcută. Se încălzise după atâta somn.
— Uite, acum e gri.
Îl auzi iar pe tânăr pronunţând cu lejeritate în timp ce ascultă rânjetul scurt al lui Robert. Azi se părea că cei doi ori nu aveau cursuri, ori nu plecaseră la facultate încă pentru a termina acel proiect despre care Octavian îi povestise cu o zi în urmă şi despre care Robert i se plângea de fiecare dată când îl vedea.
— Dacă scrii pe galben că e gri, nu îl transformă în gri sub ochii mei să ştii.
Ameninţă tânărul, ochii săi căprui fixându-i cu determinare pe cei verzi ai lui Octavian. Capetele buzelor sale se ridicară în sus, într-un zâmbet de amuzament.
— Toate corpurile sunt grele. Aşa e?
— Cred că da…Răspunse Robert cu o uşoară ezitare.
— Atunci şi galbenul meu e gri.
Pronunţă Tavi cu hotărâre, făcându-l pe Adin să-şi ascundă zâmbetul sub pătura caldă. Era mult prea obosit pentru a interveni între ei, şi oricum din spusele lui Robert, nu prea avea şanse de a-i schimba părerea.
  Amicul său îl lovi cu pensula peste mână, lăsându-i o urmă uleioasă şi gri pe degete. Tavi îşi şterse mâna de pânza tabloului,  obţinând o altă dezaprobare din partea lui Robert. Ar fi ţinut-o aşa ore în şir; fie erau nehotărâţi asupra culorilor, fie se certau fără a reuşi să facă ceva constructiv. De obicei unul din ei doi ceda, lăsându-l pe celălalt să ia decizia. În general Robert lăsa de la el, sătul să stea pe lângă Tavi şi să vadă tabloul continuat cu atâta lentoare, când de obicei tânărul era mai vivace în mişcări atunci când picta. Fie nu avea chef, ceea ce se întâmpla rar, fie o făcea să-l enerveze.
— Amestecă mai mult ulei, sunt prea cleioase culorile.
— Ai zis că e tabloul meu ăsta. Acum ce te mai bagi?
Întrebă ştiind că se va ajunge iar aici. Lui Robert îi plăcuse ideea de a crea un peisaj maritim, numai cu stânci. Era ideea lui, normal. Robert în general începea un tablou fără a avea un scop precis. Fără a şti finalul, pe care îl concepea pe parcurs cu puţin noroc. Spre deosebire de el, Octavian pleca de la o idee şi pe baza ei contura întreg tabloul, mai întâi ca schiţă, apoi în culori.
— Deşteptule! Rosti amicul său pe un ton ironic, lovindu-l cu mâna peste picior pentru a-l dezechilibra de pe scaun. Tavi rămase însă nemişcat, pictând cu calm. Atunci când se concentra asupra unui lucru, cu greu se lăsa întrerupt.
— Mâine este joi…
Îi spuse Tavi, făcându-l pe tânărul de lângă el să-l privească cu atenţie, iar pe Adin să-şi mute capul mai în jos pe pernă pentru a asculta mai atent conversaţia.
— Avem ore de Arhitectura, cu „Dl. M-am obsedat de Tavi.”
Ghici Robert imediat din privirea tânărului, dar de cealaltă parte a camerei, Adin deschise brusc ochii. Abia acum că pomenea Robert de profesorul lor îşi amintea că nu este singurul care luptă pentru atenţia lui Octavian. Simţi mirosul de tutun ajungându-i la nări atunci când tânărul îşi aprinse ţigara.
— Nu mă interesează, dar nu o să-i placă ce-i fac dacă o să tot insiste.
Ameninţă Tavi, continuând să vorbească şi să balanseze cu precizie ţigara între buzele sale pline. Dinţii albi zgâriau filtrul maro deschis, strivindu-l puţin pentru că îl ţinea prins. Robert îl bătu pe umărul drept, încurajându-l să continue tabloul.
  Adin îi avea pe amândoi în câmpul vizual, dar ochii săi cădeau numai asupra lui Octavian. Îl privea încercând să-şi închipuie la ce se putea gândi în clipa aceea. Stătea cu spatele la el, sprijinit comod pe scaun în timp ce mâna i se mişca fluent deasupra pânzei. Degetele erau uşor apăsate pe pensulă şi tot trupul părea a fi în acelaşi asentiment cu gri-urile, încordându-se cu fiecare mişcare. Părul şaten sclipea la lumină când spre roşcat, când spre verde, înnebunindu-l pe Adin ,care şi-ar fi înfipt fiecare deget în pletele sale încurcate. Îl mai auzea oftând uneori sau vorbind cu Robert, încet probabil cu gându-l să nu îl trezească.
  Ştia că Tavi este diferit, că sub carapacea aceea a sa indiferentă zăcea o latură a sa pe care nimeni nu avusese curajul să o descopere. Adin ghicise natura sa complexă, şi nu avea să se oprească aşa uşor din tentativa de a-l seduce. Octavian trebuia să fie al lui cu orice preţ, îşi spuse închizând ochii pentru a se mai relaxa câteva clipe. Şterse urmele de lacrimi de pe obrajii săi, sperând ca nimeni să nu le observe.
— Te-ai trezit?
Îl observă Robert mişcându-se în pat. Inevitabil, acum trebuia să şi răspundă.
— Da.
Încercă să fie scurt, numai că vocea sa răguşită captase atenţia lui Tavi care se întorsese cu capul spre el, pentru a-i studia figura. Se strădui să simuleze că încă îi este somn.
— Mă duc la facultate.
Auzi vocea lui Robert, care adună câteva din lucrurile lui împrăştiate prin camera lor. Tavi aprobă imediat, ochii săi privind cu nerăbdare spre el. Ceva în ochii lui Adin era diferit, şi dorea să afle ce anume produsese acea schimbare. Tânărul avea părul lui blond, care de obicei era pieptănat şi aranjat, foarte răvăşit şi încurcat. Bănuia că are legătură cu ora târzie la care se întorsese seara trecută, dar pentru că el adormise deja, nu ştia dacă păţise sau nu ceva.
— Te simţi bine?
Se aproprie de patul în care zăcea tânărul, privind atent la ochii săi înroşiţi de plâns şi la buza sa crăpată. Se încruntă aşezându-se imediat pe marginea patului.
— Mă simt bine…
Se feri de privirea sa, care îi cerceta chipul cu insistenţă. În zadar se trase spre perete, sperând că va scăpa de analiza lui Tavi. Tânărul îl descoperi de pătură dintr-o mişcare, rămânând buimăcit de multitudinea de vânătăi de pe gâtul său, care era la vedere, la fel ca umărul său drept, căci bluza de pijama îi scăpase în jos, lăsând descoperite zgârieturi roşii.
— Ce naiba?!
Murmură neştiind cum să reacţioneze. Pe trupul firav al lui Adin se vedeau clar urmele unei bătăi.