joi

Linii frânte

Întotdeauna când trebuia să se schimbe întâmpina momente de copleşire interioară. Hainele pe care le purta,unele din ele erau încă de pe vremea când părinţii lui trăiau. Majoritatea le aruncase,dar de unele din ele nu avusese tăria de a se despărţi şi le salvase de propria lui furie şi deziluzie. Printre acele haine se număra şi puloverul negru,cu guler,special croit de mama sa. Oftă îmbrăcându-se lent,încercând să uite de legătura materială între hainele pe care le purta şi moartea părinţilor lui. Nimic nu mai putea fi schimbat,asta o ştia prea bine. Tot ce putea face era să se adapteze situaţiei date,cu sau fără ei alături. Pe fruntea lui se adunaseră mai multe cute ca la un om bătrân şi asta începuse să-l îngrijoreze.
Tresări uşor când melodia de la telefon răsună în cameră. Sunetul era ascuns de perna unde se afla mobilul lui. Nu îl sunase nimeni de ceva timp, şi apelul era primit cu suspiciune. Îl scoase cu grijă dintre cearceaful cocoloşit şi perna,privind insistent spre ecranul albastru luminos,în încercarea de a vedea ce număr îl sună. Strânse telefonul cu mâna dreaptă,observând identitatea ascunsă a persoanei care îl suna. Degetul său mare atinse de câteva ori tasta verde,care accepta apelul,până să apese sigur şi să ducă telefonul la ureche. Ascultă atent respiraţia persoanei de la capătul celălalt al firului. Acum bănuia cine ar putea fi.
—Bună dimineaţa,Octavian.
Îl întâmpină vocea profesorului său,care folosea un ton potrivit de politicos dar şi primejdios de dulceag. Tavi strânse cu putere micul telefon în mâna sa,încercând să transmită furia către aparat.
—Bună dimineaţa.
Răspunse muşcându-şi vârful limbii înainte să rostească cuvinte pe care să le regrete mai târziu. Politeţea nu era printre punctele sale forte,şi nici această abstinenţă de la acţiune conform dorinţelor. Nu era un refulat sau un tip dezorientat,avea normele sale şi modul său de a lua decizii,fiind conştient că există şi cei care i se opun,dar care nu au şanse. Poate că aspectul său de tip liniştit şi ciudat îi făcea pe mulţi,ca şi pe profesor să creadă că se va lăsa strivit la prima lovitură.
—Aş fi încântat dacă ai accepta să discutăm despre proiect. Încă nu ai primit mapa cu indicaţiile.
Amabilitatea cerea amabilitate,judecând după buna-cuviinţă şi cei şapte ani de acasă,cum spuneau vorbele. Tavi nu era cunoscut ca fiind respectuos sau supus faţă de cei care ar fi fost mai puternici decât el,fie că era vorba de putere în acţiune,puterea banilor sau a influenţei. Odată avute toate te duceau în aceeaşi spirală în care nimeni nu mai avea putere,devenind dependent de lumea exterioară. Şi nu tocmai de aceea pe care o putea stăpâni şi controla. Lumea era largă şi imensă,nu măsura azi un cartier sau mâine tot oraşul….ci se întindea de la un pol la celălalt. Pe el nu-l interesa decât aici şi acum. Nu-şi deschidea pleoapele visător pentru a cuprinde ziua de mâine. Uneori se mira că mai există o nouă zi atunci când se trezea dimineaţa.
—Nu am chef la ora asta. Ne vedem la facultate.
Ştia că nu are timp să închidă înainte de a-l auzi pe bărbat cerându-i să-l asculte. Cum era de aşteptat,profesorul îi dejuca fiecare intenţie, pentru fiecare scuză având planificată o metodă nu printre cele cuminţi,de a-l determina să aleagă singura variantă propusă.
—Sunt cu maşina în faţa apartamentului tău. Nu cred că e indicat să mă refuzi după ce am bătut atâta drum.
Atât avusese nevoie să audă. Trase perdeaua de la geam scoţând-o din clipsurile de care era prinsă. Privind jos în stradă,zări exact cum îi spusese bărbatul,maşina acestuia parcata în acelaşi loc ca şi data trecută. Omul nu ştia unde să se oprească,îşi spuse dând din cap. Simţea furia şi nervii pe care îi avea trecând dincolo de stadiul în care era în stare să se stăpânească. Aruncă telefonul la loc pe pat,lăsându-l acolo ca pe un obiect ce îi provoca repulsie. L-ar fi strivit în bucăţele,regretând că acceptase apelul,dar ştia că nu aparţine nimănui vina pentru insistenţele bolnăvicioase ale profesorului său. Îşi luă portofelul de pe noptieră,împreună cu cheile şi se făcu nevăzut,părăsind apartamentul fără a-şi lua şi alte haine pe el. Dacă bărbatul nu avea să-i acorde o întrevedere scurtă,urma să o scurteze chiar el.
Ieşi din bloc fără a-şi masca furia,fără a apela la aceeaşi cordialitate prefăcută ca cea a bărbatului. Nu îi plăcea să se arate reţinut şi moral când nu era tratat cu aceeaşi monedă sau când era minţit. Obrazul lui îndurase deja destule lacrimi pentru a mai adăuga şi altele proaspete. Ştia cine este şi de ce este în stare,şi avea să-i arate şi profesorului său că nu a găsit persoana potrivită de sedus.
—Am spus că nu am chef!
Lovi unul din farurile maşinii când ajunse în dreptul acesteia, observând cu satisfacţie cum zâmbetul de revedere al bărbatului se transformă în grimasă. Probabil nu-l crezuse în stare de a-l înfrunta tocmai acum.
—Octavian,potoleşte-te. Nu face scene.
Îl rugă profesorul deschizând uşa din dreapta pentru a-l pofti înăuntru. Auzise lovitura puternică,dar şi înjurătura lui Tavi. Rămăsese gânditor,cât timp tânărul urcase în maşină,exact cum i se spusese. Era uimitoare schimbarea ce se producea în faţa ochilor săi. De la înfruntarea furioasă,Octavian trecuse la pasivitatea unui om ce nu reacţionează sub nici un impuls,având acea „tabula rasa” în privire.
—Îmi pare rău că te-am supărat. Nu ştiam că eşti ocupat azi.
Îşi ceru scuze cu precauţie. Ceva din comportamentul tânărului i se părea diferit,încât îi crea nesiguranţă,poate chiar teamă.
—E în regulă. E un proiect important pentru facultate.
Vorbele îi sunau ciudat rostite cu atât repulsie,ca un scrâşnit din dinţi. Profesorul pornise deja maşina,lăsând în urmă blocul în care locuia tânărul,şi aleea noroită de la ploile de toamnă. Liniştea era umplută de cântecele radioului,ascultat în surdină de amândoi. Octavian îşi pusese precaut centura de siguranţă,observând unele viraje şi depăşiri mai bruşte pe care le făcea bărbatul. Ar fi vrut să zâmbească mulţumit că îl redusese la tăcere chiar şi pentru câteva minute. Avea suficientă răbdare să mai adauge altele pe parcurs.
—Pot să fumez?
Îl întrebă gesticulând spre pachetul de ţigări aflat la întâmplare sau pus cu intenţie,nici el nu ştia,pe bordul maşinii. Abia atunci profesorul îşi aminti să vorbească,şi să aprobe politicos ca întotdeauna,că poate fuma din acel pachet. Nicotina îi alina starea de nervozitate pe care o avusese la început,imediat ce inhalase fumul alb.
—Observ că te-ai calmat,acum.
Profesorul Codreanu întoarse capul spre el, acordându-i mai multă atenţie decât traficului. Tânărul răsufla fumul spre parbriz, admirând modul în care se dispersa în toate părţile şi se evapora ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
—Unde mergem?
Străzile din Bucureşti nu îi erau chiar atât de cunoscute. Chiar şi ziua,din maşină se orienta greu,pentru că din mers nu recunoştea nici un reper. Ca pieton s-ar fi descurcat fără probleme. Însă nu era vorba doar de străzi,ci de locaţia şi de intenţia cu care ar fi fost dus acolo. Strânse filtrul ţigării aşteptând răspunsul.
—Mergem să vezi atelierul de construcţii,unde veţi face practică. Şi ţi-am adus dosarul în care vei găsi atât tu,cât şi colegul tău ce anume trebuie să faceţi pentru acest proiect.
Bărbatul întinse mâna dreaptă pe bancheta din spate,luând unul din dosarele de plastic aflate lângă agenda sa maronie. Tavi încercă să nu îşi imagineze ce anume ar putea fi notat prin ea. Nu avea suficientă creativitate şi intuiţie pentru a ghici oricum. Dosarul se lipi de genunchiul său, mâna profesorului trecând peste coapsa sa stângă la loc pe schimbătorul de viteze. Strânse nervos din dinţi,încercând să nu se lase hărţuit.
—Este departe?
Era imposibil să nu remarce indicatoarele ce arătau spre ieşirea din oraş,chiar dacă se aflau încă pe străzile din centru. Asta însemna să fie dependent de bărbat,să aştepte până ce acesta îl va aduce înapoi acasă şi să accepte propunerile sale.
—La ieşirea din capitală,printre cartierele selecte ce se construiesc acum.
Răspunse bărbatul imediat,trecându-şi grijuliu mâna pe umărul său. Octavian privi în jos spre adidaşii săi verzi,puţin cam murdari de la noroiul de afară. Lăsă mâna bărbatului să se aventureze spre jugulara sa,acesta trecându-şi degetele de-a lungul gâtului său,obţinând o tresărire de revoltare din partea acestuia.
—Te-a calmat acea ţigară văd. Dacă vrei să mai fumezi,te poftesc.
Profesorul continuă cu mângâierile,omiţând scurtul rânjet de pe buzele tânărului fiind ocupat să-i tragă puloverul din pantaloni.
Octavian se lăsă pe scaun cu spatele comod,permiţând atingerile insistente ale bărbatului,care uitase imediat de acele momente de răzvrătire ale studentului său. Îşi lingea buzele cu lăcomie, observând că tânărul e dispus să-i accepte propunerile.
—Te duci la sală? Întrebă palpând uşor muşchii încordaţi de pe abdomenul tânărului. Acesta zâmbi într-un mod atât de seducător încât simţise volanul topindu-se sub mâinile sale. Păcat că era la volan şi trebuia să conducă,fiind nevoit să întrerupă contactul cu pielea catifelată a lui Octavian.
—Sunt şi alt gen de exerciţii,mai plăcute…care pot ţine un bărbat în formă.
Profesorul se încruntă la modul în care tânărul pronunţase cuvântul bărbat. Apăsat şi cu accent pe prima şi ultima consoană. Strada nu era chiar atât de aglomerată,având timp să-l privească în ochi. Îşi desfăcuse centura,exersând elasticitatea acesteia, trăgând absent de ea. Nu o făcea din timiditate,ci din lipsă de ocupaţie.
—Tu ştii mai bine. Dar ai un abdomen de invidiat.
Comentă încercând să dreagă momentul ciudat cu un compliment. Tavi fiind ultima persoană care ar fi înghiţit însă asemenea deviaţii.
—Da,mulţi invidiază muşchii mei.
Rosti cu sarcasm,privind iar pe geamul maşinii. Erau pe una din străzile acelea lungi,unde se întâlneau două-trei case,restul fiind mici fabrici sau uzine. Observă capătul de linie al autobuzelor şi una din staţii ce se vedea pe dreapta,în depărtare. Îl auzi râzând pe bărbat,şi îl privi încruntat. Nu ştia ce spusese aşa amuzant încât să fie luat în derâdere.
—Ahh…Se pare că ai mulţi duşmani,Dle. Zaharia.
Încercă profesorul să-l alinte iar,de data acesta fiind mai îndrăzneţ,punându-şi mâna peste a tânărului. Tavi închise ochii încercând să-şi stăpânească nervii. Simţea degetele acestuia în podul palmei sale făcând semne insidioase,încercând să-i dea de înţeles care-i sunt intenţiile,deşi nu mai era necesar.
—Din contră. Eu nu am duşmani.
—Ce drăguţ. Mă bucur să văd că eşti atât de paşnic.
Degetele bărbatului le prinseseră pe ale sale,strângându-i mâna aproape de a sa. Octavian îşi simţi braţul tras spre piciorul bărbatului şi clipi intimidat pentru prima oară.
—Deloc. Nu sunt paşnic,ci i-am distrus pe toţi.
Îi răspunse profesorului,care îi dădu imediat drumul la mână. Zâmbetul lui Tavi era diferit,nu arăta ca oricare alt zâmbet. Avea alintarea sadismului şi ironiei pe buzele sale. Bărbatul îl privi dezorientat,strângând de volan cu mâinile.
—Nu mai puneţi mâna pe mine?
Întrebarea retorică pusă de studentul lui îl lăsă tremurând în scaun. Mâna tânărului se lipise de a sa, mângâindu-i încheieturile încreţite şi strângând alături de degetele sale, volanul.
Nu mai avu timp să reacţioneze,simţindu-şi capul împins de mâna stângă a tânărului. Era prins între partea moale cu care era îmbrăcată uşa maşinii,şi degetele studentului său care îi pătrunseseră în carne. Zgârieturile nu le simţea la fel de intens precum teama.
—Ce faci?! Maşina!!
Ţipă,văzând că se află în imposibilitatea de a mai conduce,pentru că nu vedea în faţa ochilor. Mâna îi proptise profilul în metalul acoperit al uşii,strivind nasul său.
—E ultima oară când vă spun asta!
Îl auzi pe Octavian ridicând vocea. Tonalitatea ameninţătoare, glasul ridicat peste melodia de la radio şi modul în care tânărul se aplecase pentru a-l ţine imobilizat erau destule ca să-şi dea seama că din acea situaţie nu va ieşi neşifonat.
—Nu mă interesează oferta.
Abia acum îşi dădea seama că Tavi pregătise această cursă încă de la început. Se prefăcuse a se lăsa sedus şi că este de acord cu avansurile lui numai pentru a-l prinde pe picior greşit.
—Ce ai de gând să…să faci?!
Întrebă conştient că îi tremură vocea,că devine din vânător,vânat. Faptul că nu putea controla maşina îl înspăimânta mai mult decât Octavian. Ştiind asta,tânărul îşi prinsese bine mâna dreapta peste a sa,ţinând volanul,mişcându-l uneori brusc pentru a-l face să tresară.
—Unele unghiuri sunt mai periculoase ca altele. Ştiţi domnule profesor?
Bărbatul înghiţi în sec refuzând să se uite către tânăr. Bănuia că acesta îl fixează cu privirea aceea serioasă şi nepăsătoare. Dădu din cap încercând să şteargă imaginea din faţa ochilor săi,care de acum încolo îl va bântui în coşmarurile sale. Acum ştia că verdele crud din ochii tânărului nu este numai o metaforă ci realitate.
—Există un unghi în care este posibil să nu observi că maşina îţi este depăşită,şi să fie acroşată de cealaltă. Păcat că nu depăşeşte nici una…
Rosti apucând volanul din mâinile bărbatului,trăgându-l cu violenţă în jos,forţând maşina să facă o întoarcere bruscă în mijlocul traficului. Fără să-şi mai dea seama ce se întâmplă, profesorul îşi simţise piciorul sub care avea acceleraţia strivit de cel al tânărului,maşina demarând în viteză spre sensul opus. Nici nu ştia dacă era asudat,dacă respira,dacă mai avea puterea să mai articuleze o frază.
Tăcerea lui Octavian devenise şi mai sumbră. Simţea roţile maşinii patinând încălzite de la viteză pe asfaltul umed. Sub privirea sa înspăimântată simţi cum maşina se opreşte brusc,tânărul manipulând fiecare pedală şi schimbătorul de viteze ca un instructor priceput.
Vehiculul se răsturnase cu viteză în şanţ,bărbatul privind uimit cum piesele zboară pe lângă ei. Abia atunci îşi simţise mâinile eliberate,Octavian trăgându-se spre scaunul din stânga.
—Eşti…esti… nu eşti normal…
Rosti după ce inspectă atent maşina sa,trecând peste pagubele minore,la care mai adăugă şi încuietoarea uşii pe care Tavi o izbise cu piciorul pentru a ieşi din maşină.
—Nu mai repet de două ori,domnule profesor. Ne vedem la ore.
Îşi luă dosarul căzut pe jos în timp ce-l ţinuse pe bărbat imobilizat. Zâmbind trase şi pachetul de ţigări care rămăsese triumfător tot pe bord,în ciuda răsturnărilor. Îşi aprinse numai una din ele,aruncându-l imediat înapoi în maşină. Se depărtă apoi,ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,făcând semn unui taxi să oprească.
În urma sa profesorul privea încă şocat de cele întâmplate. Fusese la un pas de a fi ucis de unul din studenţii săi,tocmai de cel pe care pusese ochii.
—Dumnezeule, ce zi! Oftă eliberat,punându-şi mâinile în cap. Ceilalţi conducători auto deja opriseră să vadă dacă este cineva accidentat. Octavian îl băgase în încurcătura de a da explicaţii şi poliţiei,culmea…fiind tot el vinovat.