duminică

Monocromatic

Clipele fără Tavi i se păreau că durează o eternitate. Timpul se scurgea foarte lent, aproape deloc şi dacă se întâmpla să treacă o făcea inevitabil prin inima sa. Clipi privind mesajul de la el, aprinzând ecranul telefonului mobil de fiecare dată când se stingea pentru a putea vedea acele cuvinte, scrise de iubitul său. Atât de simple, rugându-l să aştepte că se va întoarce repede. Şi nu avea cum să se împotrivească. Ar fi îndeplinit cea mai adâncă dorinţă a lui Octavian dacă ar fi fost posibil. Închidea ochii având în faţa ochilor imaginea lui, cu acel zâmbet enigmatic rezervat numai pentru ei doi.

Patul în care dormise nu era făcut, şi încă de la plecarea lui, Adin se întorsese în cameră să se odihnească sub pătura cu care fusese învelit tânărul. Perna păstra parfumul lui dulce, Adin încercând să absoarbă dacă se putea toată esenţa rămasă. Mai erau câteva ore înainte de a pleca şi el la facultate. Refuza însă să îşi deschidă ochii sau să se schimbe de haine. Retrăia fiecare clipă, fiecare gest încercând să găsească sensuri noi, să descopere acele două cuvinte pe care Tavi nu i le rostise încă, dar care existau în inima lui. Adin nu avea dubii, simţea asta. Oricât de departe ar fi fost Octavian de el, îl avea acolo, în sufletul său mai aproape ca niciodată.

Azi era o zi specială pentru amândoi, aniversarea lui. Se simţea cel mai fericit, bucurându-se de acea zi, chiar dacă aflase despre asta cu câteva ore înainte. Dacă nu ar fi existat Octavian lumea sa ar fi pierit, sensul vieţii dispărând. Abia acum descoperea că dragostea nu este numai ce simte el în inima sa, ci şi ce simt amândoi, Tavi de asemenea. Acum înţelegea o parte din comportamentul lui, pasiunea cu care îl iubea de fiecare dată lăsându-l mereu să vrea mult mai mult. Să dorească acea iubire absolută, trăită numai între ei, ştiută numai de ei doi. Fără să abuzeze de dragostea lor şi să facă din ea un spectacol în care să se aplaude singuri.

Ar fi vrut să ştie cum anume poate aduna toate acele sentimente într-un obiect. Oricare ar fi fost acel obiect, trebuia să-l aibă cu el aproape, să fie o parte din el aşa cum era Adin. Zâmbea având în sinea sa deja ales ceva anume, simbolul pe care Octavian i-l trasa pe piele, uneori în joacă alteori prins în momente de extaz. Acea stea ce se rătăcea printre porii lui când degetul lui Tavi o crea fie pe coapse, obraji sau pe spatele său gol, nu conta. Întotdeauna cu acelaşi efect molipsitor, văpaia dragostei din ochii lor semănând cu luminozitatea unei stele. Trebuia să o transforme în ceva care să amintească de ei doi.

O plimbare până la magazinele din centru nu îi strica, fiind pentru el motiv de relaxare. Îi plăceau cumpărăturile, cu siguranţă avea să se întoarcă acasă cu ceva şi pentru el. Se ridică vioi, trecându-şi mâinile peste pătura fină, strângând pernele pentru ca şatenul să găsească ordine la întoarcere. Măcar el dintre ei doi să fie ordonat, îşi spuse aranjând un aşternut nou pe pat.

Durase ceva vreme până să se hotărască în ce să se îmbrace. Nu îi plăcea frigul de afară pentru că trebuia să poarte haine mai groase şi îşi simţea mişcările îngrădite. Îi plăcea să aibă braţele flexibile atunci când ţinea în mână arcuşul vioarei pentru a cânta, nu să strângă jumătate din puloverul gros la încheietură. Oricât de strâmte ar fi fost hainele sale, nu reuşeau să îi dea libertate în mişcare precum un tricou sau bluză cu mânecă scurtă.

I-ar fi plăcut să fie în bucătărie cu Sandra şi Robert pentru a ajuta la pregătirea tortului şi a altor prăjituri, dar dacă nu se grăbea, nu avea timp pentru ce anume îşi propusese. Deja ştia că Sandra prepară tortul şi că Robert are un cadou pregătit. Numai el trebuia să facă totul atât de repede. În sinea sa nu era supărat pe Tavi, bănuind că acesta uitase cu desăvârşire că este ziua lui. Trecuse holul, intrând în bucătărie pentru a vedea unde ajunseseră cei doi gătitul. Mirosul de aluat proaspăt copt îl îndemna să vadă cum anume arăta blatul.

— Ai ore la facultate?
Întrebă Robert văzându-l pregătit de plecare, cu mapa în mână. Blondul admiră tortul care nu era încă ornat. Sandra se pricepea la fel de bine ca şi el. Feri farfuriile cu ingrediente şi apăsă uşor pe blat.
—Da. Abia aştept să mâncăm tort! Le spuse renunţând la comparaţii. — Mă întorc repede, am numai patru ore şi vreau să vă ajut măcar la final.
—Nu îţi face probleme. Îl linişti Robert privind în cuptor pentru a verifica mâncarea, privindu-l apoi. —Te aşteptăm şi pe tine.
Le mulţumi imediat, zâmbind vesel şi ieşind din bucătărie pentru a pleca.

Vremea de afară era frumoasă, soarele de noiembrie aducea foarte puţină căldură, dar nu conta, pentru că avea alte gânduri importante. Alesese un alt drum, către una din străzile comerciale unde ştia sigur că sunt multe bijuterii sau case de amanet. Vroia să aleagă un cadou perfect, care să se aproprie mult de ce îşi imagina Tavi de atâta timp. Încântarea îl făcea şi mai nerăbdător, ştiind ce anume vrea dar trăind cu teama că poate nu va găsi.

Tocmai avea de gând să ia un taxi pentru a-şi tempera incertitudinea, dar zărise una din casele de amanet peste stradă. Aşteptase cu grijă la trecerea de pietoni până ce culoarea se schimbase în verde. Odată intrat înăuntru însă fusese dezamăgit total. Nimic din pandantivele expuse nu avea ca simbol o stea şi singurul care semăna era o stea de mare, ceea ce lui nu îi plăcea. Oftase descurajat. Dacă nu găsea nimic în următoarele magazine ar fi avut probleme ce puteau fi rezolvate numai dacă cerea pandantivul pe comandă. Dar era imposibil de realizat în câteva ore, până şi el îşi dădea seama de asta.
Privirile trecătorilor erau îndreptate spre el, realiză încercând să îşi recapete postura. Probabil arătă dezamăgit total şi destul de trist pentru a merita mila cu care se uitau oamenii ce treceau pe lângă el. Muzica de prost gust ce răsuna de la restaurantele din jur îi schimbau însă supărarea în nervozitate. Dacă nu găsea în partea aceasta a oraşului, era hotărât să caute peste tot.

Următoarea casă de amanet i se părea dotată, spre deosebire de prima în care intrase. Trecuse în grabă cu privirea peste bijuteriile expuse, inele sau brăţări, reuşind să zărească un pandantiv în formă de stea. Materialul era simplu, aur alb observa printre vitrina bine lustruită şi îi plăcea că reflecta fiecare umbră ce se aşeza deasupra. Zâmbetul plin însemna că acel obiect era ce căutase tot timpul, fiind apropriat de perfecţiune. Chemase în grabă una din vânzătoare pentru a-l cumpăra imediat.

Nimic nu se putea compara cu bucuria de a ţine în mână acea stea, văzându-şi propria reflecţie în albul acela pur. Îi înmânase imediat cartea de credit vânzătoarei, cerând un lănţişor potrivit.
— Avem lănţişorul perfect.
Scoase tânăra o cutiuţă neagră, elegantă şi fină la atingere. Aceasta ridică din catifeaua frumos aranjată un lanţ subţire ce semăna cu un fir întunecat. Nu recunoştea din ce anume era făcut dar părea preţios numai privindu-l.
— Îl vreau.
— Se potriveşte perfect cu pandantivul. Evidenţiază frumuseţea aurului, iar platina din care este făcut e scumpă şi rară.

Ochii tânărului se aprinseseră de bucurie. Pentru el, Octavian avea aceeaşi semnificaţie. Ceva rar, ceva ce preţuia mai mult decât orice. Aprobă imediat din cap, pentru a achiziţiona atât pandantivul cât şi lănţişorul. Simţea că pluteşte cu gândul că acea stea va sta mereu la gâtul iubitului său, strălucind pentru ei doi. Era un sentiment inexplicabil de mândrie şi dragoste. Nici nu era atent atunci când vânzătoarea cântărise aurul pentru a stabili gramajul şi un preţ anume. Vocea ei însă îi risipise acele clipe de linişte,făcându-l să revină la realitate.

— Aveţi altă carte de credit? Aceasta nu mai este valabilă, sau nu are nimic în cont.
Tânărul o privi puţin absent, încruntându-se pe parcurs. Acele cărţi de credit erau lăsate pentru el de tatăl său, era imposibil să fi cheltuit fără să ţină minte. Numai el ştia parola, el…şi tatăl lui.
— Am, da…Mai am încă două. Vedeţi care din ele este valabilă.
Deschise larg portofelul său înmânându-i vânzătoarei celelalte două cărţi de credit. Nu i se mai întâmplase niciodată asta, îşi trecu mâna peste cutia pe care femeia o pregătise deja. Cadoul era gata pregătit, trebuia numai să îl plătească…spera să aibă cu ce anume.
— Amândouă merg. Am să decontez din prima.
Îl anunţă vânzătoarea, zâmbind amuzată când îl văzuse oftând uşurat. — Se mai întâmplă. Reveni înapoindu-i card-urile şi cadoul. Adin le luase fericit, răspunzând cu veselie la salutul vânzătoarei. Ieşise din magazin spre acelaşi drum pe care venise. Era agitat privind spre plasa cu cadoul său. Ar fi vrut să desfacă iar pachetul şi să privească înăuntru, dar ştia în sinea sa că nimic nu se putea compara cu deschiderea cadoului de către Tavi şi nici cu modul lănţişorului de a arăta în mâna sa faţă de cum ar fi arătat purtat de iubitul său.

Trecuse strada încet, ferind cu grijă oamenii care mergeau în direcţia opusă şi care se intersectau cu el. Se întreba vag de ce nu mergea acel card, un sentiment de nesiguranţă făcându-l să ia loc pe una din băncile vopsite în albastru de pe trotuar. Aşezase punga cu cadoul pe genunchii săi, atent să nu strice ceva şi îşi scosese telefonul mobil din buzunarul de la haină. Sora sa trebuia să ştie ceva în legătură cu cărţile de credit.

— Adin!!
Răspunsese fata imediat, vocea ei veselă molipsindu-l imediat. Tânărul zâmbise relaxat, mâna sa stângă jucându-se cu unul din mânerele de la pungă.
— Cami, îmi spargi timpanele.
Apostrofă cu ataşament, fără să o supere.
— Aşteptam să mă suni! Răule.
Comentă sora lui, bănuind după vocea ei că are limba scoasă la el. Ar fi vrut să facă la fel dar era pe bancă în stradă. Privise spre câţiva porumbei ce stăteau aşezaţi pe firul de la un stâlp.
— Am fost ocupat.
Se scuză imediat, clipind la mulţimea care cobora dintr-un tramvai. Erau destule persoane, dar într-un fel nu era de mirare. Pe o vreme aşa friguroasă erau puţini care alegeau să meargă pe jos.
— Cu Octavian? Parcă aşa îl chema…
— Hei! Asta e personal! Se prefăcu supărat de întrebare, deşi Camelia putea recunoaşte clar acea voce şotie care ascundea mai multe.
— Deci i-ai spus! Se auzi în telefon amuzamentul ei, dar mai întâi trăsese aer în piept pentru că avea destule de spus. — La cât eşti de fericit îmi dau seama că s-a întâmplat ceva între voi. Insistă fata auzindu-l oftând resemnat în telefon. De obicei îi lua puţin timp pentru a-l bate pe Adin la cap să îi spună ceva, şi în general nu se lăsa până nu afla răspunsul. Râse ştiind că îi semăna mult fratelui ei. Adin avea aceeaşi încăpăţânare ca şi ea.
— I-am spus,da…
— Sunteţi împreună? Chicoti Camelia, văzând că fratele ei vorbeşte atât de greu despre el şi Tavi.
— Da. Dar nu te-am sunat să îţi spun asta!
— Off! Eşti enervant. Probabil nu ai primit „porţia” azi.
Tachină fata pregătindu-se deja de ceartă.
— „Porţie”?!Ce „porţie”? Octavian se poartă frumos cu mine. Nu e obsedat cum te gândeşti tu.
— Nu mă refeream la el, ci la tine.
Tânărul se roşi exasperat. Nu îi plăcea modul în care devia discuţia şi sora sa reuşea mereu să îl descoase tocmai când nu avea chef să îi spună ceva.
— Te-am sunat să te întreb dacă ştii ce a făcut tata cu cărţile de credit…Una din ele nu merge.
Camelia oftă îndelung, şi după foşnitul hainelor îşi dădea seama că se aşează în pat pentru a sta comodă. Aştepta să audă răspunsul.
— Nu cred că vrea să aflăm, dar are ceva probleme cu afacerile. L-am auzit într-o seară că vroia să vândă nişte acţiuni, dar nu am ascultat prea mult. Se descurcă el.
Încheie fata cu optimism. Nici ea nu ştia prea bine ce anume se întâmplă cu banii tatălui lor, dar spera ca problemele lor să fie rezolvate în curând. Presupunea că aşa este în afaceri, nu toate merg ca pe roate.
— Să sperăm. Răspunse imediat, ştiind oricum că va afla primul dacă ceva important se întâmpla cu afacerile tatălui lor. Fiind mai mare decât sora sa era normal să fie înştiinţat.
— Şi Tavi e la fel de bucuros ca şi tine?
— Da.
Răspunse imediat, mulţumit să sora sa schimbase subiectul atât de repede. Nu era uşor să fie la depărtare şi să se consoleze prin telefon. Se aşteptase să îl bată la cap cu alte întrebări, dar Camelia părea că se maturizase puţin, lăsându-l să spună pe scurt câte ceva din ce se întâmplase.
— Şi acum ce face? Unde este?
Întrebarea fetei coborâse peste el un nou val de îngrijorare. Tavi îi spusese că se va întoarce repede şi cu siguranţă dacă nu îl găsea acasă i-ar fi trimis un mesaj să-l liniştească. Căuta un semn de siguranţă în inima sa, dar fusese deprins cu destulă tristeţe şi nu gândea altfel decât la ce era mai rău.
— Cred că la facultate. Îi răspunse fetei cu îndoială, încercând să nu se dea de gol şi să îşi demaşte îngrijorarea.— Am să-l sun imediat. Vorbim altădată. Promise salutându-şi sora şi închizând telefonul pentru a forma în grabă numărul lui Tavi. Se linişti auzindu-i vocea calmă răspunzând fără ezitare.
— Tavi. Respiră uşurat, privind iar spre acea cutiuţă din pungă, amintindu-şi de nerăbdarea de a-l vedea. Spera să fie suficient, să îşi poată mulţumi iubitul.
— Nu te îngrijora, am să vin într-o oră.
Încercă să explice tânărul, Adin fiind atent la vocea sa şi la sunetele care se auzeau pe lângă el la capătul celălalt. Îşi dădea seama că este undeva afară.
— Unde eşti? Nu eşti la facultate!
Se ridică supărat de pe bancă aproape scăpând cadoul. Îi displăcea să i se ascundă lucruri, mai ales acum, când erau pe punctul de a porni relaţia lor.
— Adin, nu ţipa. Oftă Octavian în telefon, vocea sa devenind puţin schimbată, îngrijorându-l pe tânăr. Sunt pe şantierul unde se construiesc acele case, profesorul m-a…rugat să fiu prezent şi să îi explic şi lui Robert.

Tânărul blond privi dezamăgit pavimentul. Gropile din trotuar se asemănau cu cele din inima sa, toate cereau să fie umplute, să fie pline cu dragostea lor. Era mulţumit de sinceritatea iubitului său, chiar dacă se întâmplase să nu îi spună unde era. Ştia că până la urmă îi va spune totul şi că nu vroia să îl îngrijoreze. Cunoştea această latură a lui, atât de tandră, în care uita pe deplin de el însuşi, Adin fiind singura sa preocupare. Îl ţinea departe de acele griji cărora le făcea faţă singur, blondinul străduindu-se să accepte, dar azi avea să schimbe totul.

— Unde eşti?
— Cum unde sunt? La ieşirea din Bucureşti, pe artera principală.
Răspunse şatenul imediat, aşteptând explicaţii. Spera ca Adin să nu fie prea supărat. Deja îşi făcuse suficienţi nervi acceptând ca profesorul să îl aducă acolo.
— Vin la tine. Să mă aştepţi.
Îi spuse cu hotărâre, trecând iar strada pentru a ajunge la un taxi care era parcat la marginea trotuarului. Privise cu atenţie dacă este liber şi intrase imediat înăuntru. Şoferul era pregătit, văzându-i determinarea cu care se urcase în maşină.
— La ieşirea din Bucureşti. Artera principală.
Stabili, taximetristul pornind imediat de pe loc. Tânărul se aşeză comod pe bancheta din spate, punând punga cu cadoul tot pe genunchii săi. Ignora traficul, continuând conversaţia:
— Am urcat în taxi, e deja prea târziu să mă opreşti.
Se aştepta ca Tavi să îl împiedice, dar auzise doar un râset scurt din partea lui.
— Te aştept, Adin. Îmi era dor să te văd.
Îl lăsase fără glas, pe moment mişcându-şi buzele fără a scoate un cuvânt. Lacrimile ameninţau să apară udând ochii săi albaştrii, dar nu avea rost să plângă, decât de bucurie.
— Vin cât pot de repede!

Promise închizând telefonul, privind spre taximetrist care mărise imediat viteza cu care circula înţelegând că este o urgenţă. Liniştea îi era insuficientă, şi fiecare melodie cântată la radio îi amintea de iubitul său. Nopţile puţine, numărate între ei doi sau emoţiile prin care trecuse în ziua când îi confesase totul. Vocea lui era suficientă pentru a-i deschide ochii faţă de ceea ce simte şi ceea ce vrea. În inima sa nu ar fi renunţat niciodată la el, pentru că avea nevoie de dragostea lui pentru a merge mai departe.

Se simţea împlinit şi nu ar fi permis nimănui să-i ia acest lucru. Destul îndurase acea singurătate chinuitoare, clipele în care Tavi fusese persoana cea mai apropriată lui dar atât de departe pentru că nu avusese curajul să îi spună ce simte. Şi nimic nu putea exprima fericirea sa în clipele în care era iubit cu aceeaşi intensitate, poate dragostea lor depăşind tot ce aştepta. Uneori îi spunea lucruri mici care contau pentru el şi îi aduceau acel zâmbet pe buze, împreună cu liniştea interioară. Viaţa sa devenise un vis dulce de neînlocuit.

Ochii săi se obişnuiseră să privească în distanţă, la modul cum autostrada fugea sub roţile automobilului. De câteva minute bune ieşiseră din oraş, constatase abia când lumina soarelui îi intrase în ochi, regretând că nu sunt blocuri care să blocheze cu înălţimea lor mica nemulţumire. Privise în trecere câteva maşini de poliţie adunate în jurul unui accident, cu o singură maşină implicată, dar era prea nerăbdător să îşi vadă iubitul. Nu ştia de ce are acea senzaţie, ceva mai presus de ce îşi putea explica, dar se simţea atât de aproape de el uneori. Imediat zărise un gard improvizat, din tablă şi un panou ce indica şantierul de construcţii. Inima sa începuse deja să bată cu putere. În acele clipe îl iubea cel mai mult pe Tavi, atunci când simţea aceeaşi apropriere între ei. Îl zărise aşteptând zâmbitor, sprijinit cu spatele de unul din ziduri.

— Opriţi aici. Revin imediat…
Îi spuse bărbatului, care aprobă din cap văzându-l pe tânăr că aşează plasa cu cadoul cu atenţie. Coborâse repede din maşină, Octavian întâmpinându-l imediat.
— Ai venit repede.
Rosti acesta mulţumit, dar răspunsul fusese un sărut tandru, care cerea acelaşi tratament. Îl îmbrăţişă pe Adin, coborându-şi buzele spre gâtul tânărului.
— Îmi era dor de tine, Adin.
Îi şoptise, prinzându-l de mână. Ştia că nimeni în afară de şoferul taxiului nu îi vede. Profesorul său rămăsese pe şantier pentru a vorbi cu alţi arhitecţi, el scuzându-se repede. Telefonul lui Adin venise ca o binecuvântare, scoţându-l din dilema aşteptării lui Codreanu. Ar fi plecat pe jos numai să îl scutească de practică.
— Tavi, suntem împreună. Nu vreau să intervină nimeni între noi. Profesorul tău…
Sărutul lui Tavi îl oprise înainte să termine fraza. Buzele tânărului erau fierbinţi, doritoare, înghiţind cu fiecare atingere toate grijile sale.
— Nimeni! Nimeni vreodată nu va reuşi să mă ţină departe de tine.
Îi prinse tânărul obrajii înroşiţi cu palmele sale palide. Oftase calmat de confesiunea subită, nu doar a lui. Închise ochii simţindu-se îmbrăţişat iar, degetele lui Tavi dezmierdându-i pletele.
— Eşti singurul a cărui inimă a strălucit cu atâta emoţie până în adâncul sufletului meu. Am crezut că nimeni nu poate face asta dar am deschis ochii spre tine, şi nu am de gând să pierd steaua ce luminează drumul spre care mă îndrept.

Îşi simţi bărbia trasă spre buzele lui Tavi, sărutându-l cu patimă repetând fiecare cuvânt în mintea sa. Acum era sigur că acel cadou este mai mult decât perfect.