vineri

Natură moartă


Unul din defectele lui Octavian era acela de a judeca oamenii după aparenţe. Ştia că nu este bine să-i catalogheze şi să le pună etichete ca la nişte sticle sau conserve, dar nu avea altceva care sa-l ghideze decât această intuiţie oarbă pe care o urmase în atâtea rânduri. Dăţile în care judecase eronat erau destule pentru a-l face să nu repete greşeala. Dar oricât ar fi încercat, nu reuşea să-şi controleze acea capacitate de a favoriza sau de a detesta unele persoane numai la prima vedere.
  Andrei zis „Pletosul” se număra printre cei defavorizaţi în ochii lui, cuprinzând şi grupul în care se afla acel tânăr. Erau trei la număr. Depăşit, însă nu intimidat, Tavi se sprijini calm de balustrada scărilor pe care le urcase până la etaj. Se părea că hainele de lux şi accesoriile asemenea nu scuteau personajele ce se aventurau în discuţii lipsite de importanţă, de decenţă şi respect faţă de ceilalţi din jur.
  Reţinu câteva detalii despre cel care urma să devină ţinta sa. Andrei fiind un tip la fel de suplu ca şi Adin, cu diferenţa că era înalt cu câţiva centimetri şi era însoţit de cele două escorte. Ceilalţi erau mai bine-făcuţi, probabil pentru a contrasta cu feminitatea primului. Deveniseră forma ei brutală şi hidoasă. Octavian râse în sinea sa văzându-se cercetat cu privirea de către Andrei, care se prefăcea a continua discuţia cu ceilalţi doi. Nici nu se gândise să deschidă o asemenea capcană, şi şansa îi surâdea mai curând decât ar fi crezut.
  Urmări grupurile de studenţi din jur, majoritatea fiind preocupaţi de discuţii, schimburi de cursuri sau chiuluri, încât nimeni nu băgase de seama prezenţa sa străină. Cu atât mai bine, îşi spuse deschizându-şi fermoarul de la haină pentru a scoate o ţigară. O rugăminte poate aduce multe…se întoarse din profil pentru a privi cum o parte din studenţi intră la clase, lăsând în urmă coridoarele cu pereţi verzi de culoarea oului clocit şi geamuri crăpate ce scârţâiau sumbru. Şi spre norocul lui, pe cei trei tineri, care nu plecaseră alături de grupul lor.
  Lăsă vârful de la adidasul  drept să lovească uşor cimentul întunecat, în semn de gândire şi ezitare. Tactica nu-i lipsea, nici avântul ci numai momentul oportun. Vedea perindându-se în faţa ochilor săi trupurile celor trei, sfâşiate sub o ploaie de obiecte metalice, cu organele străpunse şi ochii cuprinşi de spaimă violentă. Închise ochii pentru a relaxa muşchii încordaţi şi a goni clipa de rătăcire. Privise destul cimentul, ce aducea cu el acea moarte a culorilor, răceala ce nu se transforma în nimic nici dacă era acoperită cu o altă culoare. Şoptea…natură moartă la nesfârşit.
  Lovi ţigara sa în palmă de trei ori, numărând obsesiv paşii până la cei trei. Tinerii îl fixară curioşi, cel puţin cei doi. Andrei uitase să ascundă acea sclipire de moment pentru că nu bănuia că are de-a face cu un inamic.
— Aveţi un foc, vă rog frumos?
Ştia să fie şi politicos. În special cu cei pe care nu îi putea suporta. Era modul lui de a-şi ucide neplăcerea din întâlnirile neprevăzute cu astfel de oameni. Cuvintele frumoase aşezau albul lângă negru, oferindu-i contrastul care îl căuta.
Descoperind diferenţa subtilă dintre vorbe şi fapte, dintre voce şi grai…Nici el nu era de piatră. Pentru că a fi de piatră înseamnă a te ascunde sub una, îşi spunea contemplând lent ochii celor trei, găsind urmele vagi ale slăbiciunilor ca nişte produse expuse la târg. A te ascunde pentru el însemna a dori ceea ce nu poţi avea…pentru că dacă ai fi avut, însemna moarte…inexistenţă…
—Da, sigur.
Se oferi cel cu părul lung, având o voce la fel de politicoasă iniţiind astfel acel comportament disponibil, liber şi tragic de prostesc. A agăţa pe cineva din atâta lucru i se părea copilăresc şi banal, ca şi prima alegere a unui măgar fără să-i verifici dinţii să vezi cât e de sănătos sau de bătrân. Andrei pica toate testele, tocmai pentru că vroia el să le pice şi pentru că ridica ştafeta cât mai sus posibil. Robert îl ştia indulgent…aici era precum un tiran.
Tipul scoase din buzunarul său de la blugi o brichetă, având grijă între timp să ridice suficient de tricou pentru a-şi arăta ca o damă la centură, abdomenul. Tavi privi fără a simţi sentimente enorme, numai o uşoară supărare datorită întârzierii cu care primea bricheta. Probabil tânărul nu excela nici la flirt şi nici la promptitudine. Andrei zâmbi cald,însă ignoră acea imagine.
Ştia că orice om, oricât de diabolic şi de nemernic ar fi, este până una alta prieten cu un altul, care ţine la el, poate doarme într-un pat cu o persoană pe care o iubeşte sau care îşi împarte mâncarea cu cineva. Uneori lipsa unei preocupări îi fac să-şi arate cealaltă parte a monedei, partea care n-a fost netezită încă. Nici el nu era un exemplu mai bun, îşi spuse acceptând bricheta, zâmbitor.
— Arăţi bine.
Îi spuse celuilalt şoptit, făcându-l să se lumineze şi mai mult la faţă. Andrei lăsase garda jos cu o simplă minciună, rostită cu atâta simplitate. Oare cât ar fi putut să mintă şi până unde? Se întrebă continuând să-l întrebe pe tânăr chestii minore despre el, ceea ce îl interesa prea puţin, dar care îl ţinea pe ultimul prins în capcană.
Obiectul şantajului era încă în mâna sa, în caz că Andrei ar fi dat înapoi. Îi oferise un flirt de ocazie, lăsându-l să asculte din partea lui complimente pe care alţii şi le-ar fi dorit şi poate că le-ar fi meritat. Uneori viaţa nu-ţi oferea decât praful din silabe şi fraze goale prinse în zâmbete false.
  Se trăsese aproape de tânărul cu părul lung, refuzând să-şi aprindă încă ţigara, refuzând să bage în seamă privirile celorlalţi doi care chicoteau şi rosteau obscenităţi de tot felul. Probabil le lipsea acea parte a caracterului care ştie ce înseamnă intruziune şi indecenţă. Alături de aceea era dispărută totalmente prudenţa. A te lăsa sub vraja oricui te punea în lumina slăbiciunii, iar a privi asta, te făcea complice.
  În cele din urmă deschise bricheta, mulţumit că era în forma ei clasică şi veche, transparentă cu acea rotiţă ce azi o înlocuiseră cu tot felul de butoane, accesorizând obiectul pentru a-l face cât mai atrăgător. Păcat că nu găsiseră o metodă să le ţină mereu în funcţiune fără a trebui încărcate. Frumuseţea orbea…o ştia prea bine. O simţea pe pielea lui de fiecare dată când se uita la Adin. Ceva mai instigator la contemplare şi inspiraţie nu ar fi crezut să întâlnească.
Şi cel din faţa sa deranjase feeria, limpezimea şi aura mereu jovială a lui Adin. Ţinu bricheta ferm între mâinile sale, ducând-o lent spre ţigara din gură, puţin umezită de pe buzele lui roz-palide. Andrei părea că îi urmăreşte mişcările, dar că se şi pierde în multitudinea de gânduri. Tăcerea vorbea pentru unul, celălalt prefera să vorbească pentru sine. Aprinse ţigara, trăgând primul fum, depărtând bricheta de el, spre Andrei. Tânărul nu observă flacăra aprinsă încă, era prea atent la propunerea lui Tavi de a se întâlni. Un strigăt înspăimântat din spate îl aduse înapoi cu picioarele pe pământ…şi cu părul său lung, în flăcări.
— Părul!Părul!
Ţipase imediat unul băieţii care până atunci stătuseră drept martori, sărind în ajutorul celuilalt. Părul ars începuse să miroasă şi Octavian se retrase cu doi paşi în spate, privind calm în ochii plini de supărare, nervozitate şi nelămurire ale lui Andrei. Tânărul pierduse deja jumătate din podoaba sa capilară, probabil odată cu asta şi porecla de „Pletosul”, pentru că din părul său care înainte îi cădea pe umeri în jos, negru şi ondulat, rămăsese o claie răvăşită şi distrusă ce cu noroc îi ajungea la gât.
— Tâmpitule!
Ţipă unul dintre ceilalţi, al doilea spectator, aventurându-se în proximitatea lui cu gândul de a-şi răzbuna amicul. Rămase surprins de viteza de mişcare a lui Tavi când pumnul său se ridicase în aer să lovească. Nu păruse a vrea să se mişte din loc decât în ultima clipă, când trecuse în dreapta sa.
— Nu am treabă cu voi. Ar fi bine să nu vă băgaţi.
Îi preveni lent, cu o voce ameninţătoare, aşteptându-se să fie încolţit.
— E amicul nostru!
Refuză celălalt, ca şi primul, sărind la atac cu pumnii şi picioarele. Nu se ferise a lovi, mai ales că toţi trei de acum porniseră împotriva sa, cel mai înverşunat fiind chiar Andrei. Fusese umilit, şi căuta să-şi recapete ceea ce nici nu avea…mândria sa.
Reuşea să le facă faţă doborând unul, apărându-se de loviturile celor doi sau lovind doi şi vărsându-şi toată furia pe al treilea. Andrei scăpase cu cele mai puţine vânătăi, ceilalţi doi abia reuşeau să respire.         Era un adversar de temut, pentru că odată ce intra în luptă o făcea cu un scop. Spre deosebire de ei care erau luaţi prin surprindere, supuşi îndoieli şi grijilor.
   Pumnul lui se opri în obrazul unuia dintre ei, întorcându-i trupul într-un cerc perfect. Dezorientarea din ochii acestuia pregăteau urmările unei asemenea lovituri, dacă pe Tavi îl dureau degetele lipite de podul palmei până la încordare, celălalt simţea acea viziune întunecată şi slăbiciunea totală, căzând secerat pe cimentul rece. Un alt trup urma să i se alăture, Octavian profitând de neatenţia adversarului pentru a-i servi un pumn între coaste. Nimic nu lua suflarea cuiva decât o lovitură în sub centură.
  Andrei rămase privind transfigurat la trupurile ce se târau pe jos, tremurând pentru a alina durerea sau scuipând sânge. Cei doi arătau atât de rău încât păreau gata de a trage să moară.
— Domnule Dir-  Ar fi vrut să strige dar faptul că Tavi zâmbea îl oprise. Numai un om nebun putea râde când alţii suferă.
— Probabil mă crezi nebun.
Intui Octavian, şi fără prea mare greutate, se depărtă de trupurile căzute pe jos ce se chinuiau să se ridice, şi se sprijini cu umărul drept de zid. Andrei constată că avea încă ţigara în gură, fumând cu înverşunare. Nu răspunse, de acum ştiind că este doar o întrebare-capcană.
— Am venit să te avertizez că data viitoare am să te scalpez începând de la ochi dacă vă mai atingeţi odată de el!
   Ochii tânărului se măriră, realizând abia acum despre cine este vorba. Dispreţul ce se vedea clar în acele pupile, nu putea fi ascuns cu nimic, dar cu atât mai mult îl mulţumea pe Tavi. Acţiunile unui om în asemenea clipe îi trădau următoarea mişcare, pentru că nu toţi elaborau planuri care să nu fi existat deja. Nici măcar el, care…venise a-şi apăra colegul de cameră. Acţionase numai diferit, ferindu-se pentru a nu fi prins. În esenţă planul reuşise dar intenţia era comună. Nici el nu credea, sau nu o simţea aşa. Pentru că îi făcea mereu inima să bată şi să-l lase agitat şi neîmpăcat cu sine. Ce vroia de la Adin? Stinse ţigara.
— Travestitul ăla…
Îl trezi din meditaţie unul din cei doi căzuţi jos, care izbutise să se sprijine de celălalt pentru a se ridica. Priveliştea patetică îl făcu să încrucişeze braţele şi să frapeze prin răspunsul său calm:
— Adin.
Pentru o clipă tăcu imediat, refuzând că înţeleagă cum reuşise să rostească numele tânărului cu atâta afecţiune. Rămase uimit de propriile sale gânduri, dar se ascunse sub masca rece şi sadică.
— Dacă îi faceţi ceva după „discuţia” de azi, sunt în stare să vă bag în spital pe toţi trei.
Îi privi pe rând, adresându-le tacit aceeaşi ameninţare. Liniştea dovedea că este înţeles, deşi se mai auzeau scrâşniri de dinţi sau înjurături pe nerăsuflate.
— Dacă scapă unul din voi o vorbă despre asta. Arătă cu degetul în jos, semnalând cele petrecute. —Ajunge-ţi unde vă stă cel mai bine. La doi metri sub pământ…Le spuse cu un surâs ciudat de satisfăcut. — Ah, şi „Pletosule”, nu mai fi gelos pentru că Adin e mai frumos ca tine…
Atingând coarda cea mai sensibilă, dar şi mărul discordiei ce pornise probabil o rivalitate subiectivă între Andrei şi Adin, tânărul roşise de furie auzind ceea ce chiar el se temea să recunoască. Frumuseţea sa pălea în comparaţie cu cea a lui Adin, oricât de feminin ar fi arătat el cu părul lung.
— Ai să plăteşti pentru asta.
Promise printre dinţi, fixându-l pe Octavian cu hotărâre. Tânărul însă făcu semn din mână a indiferenţă şi nepăsare. Să divulgi că ai să plăteşti cuiva, că ai să te răzbuni înseamnă a-ţi descoperi singur planul. O greşeală prostească. Le întoarse spatele părăsind coridorul înapoi pe scările ce duceau la parterul Conservatorului.       Era cuprins de o linişte interioară stranie, o mulţumire cu starea şi cu faptele, conştient că toate gândurile sale erau îndreptate către băiatul blond cu ochii albaştrii. Le cuprindea bine-voitor pe toate în sinea sa, având senzaţia că locul lor era deja acolo. Înaintă hotărât să evite mijloacele de transport în comun acum că ieşise din clădire, şi decise să pornească la o plimbare până înapoi la apartamentul în care îşi avea camera. Gândul de a sta alături de Adin nu-i dădea pace.
Refuza să creadă că ar fi ceva de o profunzime aparte, lăsându-se păcălit singur cu bună-ştiinţă că sunt numai griji minore pentru că avusese de-a face cu duşmanii lui Adin. Continuase tot drumul, oprindu-se de câteva ori pentru a sta pe bănci fumând câte o ţigară,două.
   Ajungând la blocul lor, intrând pe aleea care-l ducea la scara lor, reuşise să cadă de acord că poate într-adevăr intervenise din nevoia de a-l şti bine pe Adin, din ataşament sau atracţie…Nu ştia care dintre cele două. Îi era cu atât mai dificil să le spună pe nume cu cât îşi dădea seama şi ce însemnau. Pentru el era acceptabil, pentru alţii…era fără noimă faptul că cineva poate place o persoană de acelaşi sex. Asta dacă îl plăcea pe Adin, ceea ce spera să fie fals, şi să se contrazică singur.
   Urcase scările la fel de preocupat de constatări şi concluzii. Poate că era o impresie izvorâtă din gândirea sa, ori o dorinţă de a duce mai departe actul de protecţie. Dar oare, bucuria cu care intrase în casă cu gândul revederii tânărului, nu le contrazicea pe ambele?
— Te-ai întors!
Îl întâmpină Sandra venind din cameră în holul de la intrare doar pentru a-l vedea. Tavi zâmbi calm şi se descălţă, ignorând privirile insistente ale tinerei. Îşi simţi haina trasă de pe umeri şi se lăsă dezbrăcat.
— Eşti îngândurat azi…S-a întâmplat ceva?
Octavian şi-ar fi dorit să facă dispărută intuiţia feminină. Cu atât mai greu îi era să refuze ajutorul fetei de a-i asculta păsul, care nici măcar nu era al lui, dar îl cuprindea şi pe el în ecuaţie.
— Obosit. Am fost până la un coleg să-l ajut la un tablou şi am lucrat cam mult. Adin ce face? Întrebă înainte ca Sandra să-i compătimească starea sau să-i ofere cine ştie ce leac. Mirarea ei îl făcu să regrete întrebarea, care lăsa să-i scape puţin din preocupare. Acoperi imediat: —Robert a venit?
— Adin a mâncat acum o jumătate de oră şi e în cameră pentru că nu se simte bine. Îi spuse Sandra oftând, părând nu tristă ci mai mult plictisită. — Robert a plecat la o tipă…Liza sau Eliza parcă. Îşi aminti tânăra, vag dar suficient de clar pentru Tavi. Acesta îi mulţumi imediat, lăsând la o parte grija pentru Robert, care plecase din nou la amanta sa fără a-i spune, sau a avea intenţia. Oftă profund.
— Mă duc să dorm.
O lăsă pe Sandra îl hol, fără a mai întoarce capul pentru a vedea dacă se întoarce la ea în cameră sau se duce la baie; bucătărie eventual. Nu îl interesa.
Imediat ce trecuse de hol, intrând pe colţ unde era uşa la camera lor, atenţia sa se îndreptase către Adin. Îl găsi suit în patul său, răvăşind din desenele sale, prin care umblase probabil în lipsa sa. Octavian intră tăcut înăuntru, închizând uşa fără să-şi dea seama că Adin se va speria.
Prins în desenele tânărului, uitase de existenţa altor fiinţe umane, rămânând în gândul său doar el şi creaţiile lui Tavi, care îi grăiau fiecare câte ceva. Tresări brusc când auzi uşa deschizându-se.
— Nu am vrut să te sperii…
Se scuză Octavian puţin nehotărât unde să stea. În pat era împrăştiate desenele sale, lângă ele era Adin, pe celălalt pat era doar salteaua pentru că probabil tânărul băgase la spălat aşternuturile pentru a ascunde urmele şi sângele de pe ele. Îi promisese că le va spăla el.
— Scuze, a trebuit să le spăl. E vina mea, nu?
— Încetează să crezi că ar fi vina ta.
Insistă pe un ton autoritar, aşezându-se pe fotoliul de lângă biblioteca lor. Îşi încrucişă palmele pe abdomen şi închise ochii lăsându-şi capul pe marginea de sus a fotoliului. Între timp Adin adunase cu grijă desenele pentru a i le pune la loc în bibliotecă, de unde le luase fără voia lui.
— Te-ai supărat că m-am uitat pe ele?
Privi Adin spre el, cu precauţie, fixând când podeaua când pe tânărul din faţa sa pe care nu-l văzuse din acea amiază. Seara se întorsese ciudat de calm şi obosit. Roşi cu gândul că poate îşi petrecuse ziua cu cineva apropriat, poate o fată. Probabil de el nu s-ar fi atins nimeni fără să nu se simtă straniu.
— Nu. Te poţi uita când vrei.
Răspunsul îl primi entuziasmat, zâmbind larg, fericit că descoperea partea lui Octavian care mai mult ca sigur era cea mai apreciată. Talentul cu care îşi picta tablourile şi dăruirea dovedeau rafinamentul ce îl ascundea prin asprimea caracterului.
— Mulţumesc!
Strânse la piept mapa tânărului, bucuros că nu mai este refuzat şi tratat cu aroganţă. Clipi însă răzgândit, pentru că nu era prima schimbare de atitudine a lui. Chicoti încet amuzându-se de greutatea mapei care nu intra printre celelalte, dar şi de faptul că reuşise să se aproprie de Octavian.
   Îşi încrucişă picioarele pe covor, întorcându-se cu faţa spre Tavi, privindu-i profilul. Admiră nasul lunguieţ al acestuia, ridicat puţin în sus la vârf, având acel aer sofisticat. Colţul buzelor care era mereu coborât, forma lor fiind de semicerc cu părţile în jos. Regreta că acesta îşi ţinea ochii închişi. Era curios să vadă cum lucesc a verde pur şi amplu când fixează ceva în depărtare sau priveşte în gol. Octavian însă părea a fi obosit. Nu trebuia să vorbească. Marginile ochilor săi se coborau uşor, pentru a sta apropriate de închidere. Somnul îl chema precum cântecele pe care le cânta Adin la vioară.
— Ţi-e somn?
Întrebă tânărul trecând prin părul lui blond un creion căzut pe jos, scărpinând tâmpla dreaptă. Tavi deschise lent ochii, fără a-l privi însă. Era de ajuns că toate gândurile se umpluseră până la refuz de Adin, nu mai era nevoie să-l şi vadă. L-ar fi dat peste cap, sau cel puţin aşa credea.
— Da…
— Dacă vrei eu am să dorm pe salteaua mea, îmi iau un cearşaf şi…
— Nu fi stupid. Îl întrerupse Tavi privindu-l vehement. —Ai nevoie de odihnă mai mult decât mine. Tu dormi în patul meu iar eu stau aici în fotoliu.
Adin lăsă capul în jos, dar cu o privire determinată. Nu vroia să-l lase pe Tavi să sufere de lipsa odihnei din cauza lui. Mai ales că pentru el ar fi făcut orice. Octavian devenise încă de la început subiectul său de interes, îşi vărsase furia şi nervii pe acesta, certându-se doar pentru a se împăca. Îl vroia lângă el sub orice formă, ca amic, ca iubit sau coleg de cameră. Nu-l interesa.
— Dormim amândoi!
Spuse cu hotărâre, Tavi privindu-l puţin uimit de subita alegere. Acum câteva zile nici nu se gândise că se vor putea acomoda unul cu celălalt.
— Bine piciule. Cum vrei…
Acceptă mirat în sinea sa de decizia pripită. Nu obişnuia să facă un pas fără să-l calculeze, Adin însă schimba situaţia.
— Nu sunt pici!
Ţipă acesta în urechea sa, cu scopul clar de a-i atrage şi mai mult atenţia, grăbindu-se să se bage în pat. Octavian îl opri.
— Stau eu la zid. E destul de frig lângă fereastră.
Îi trase pătura într-o parte, Adin conformându-se şi făcându-i loc lângă el. Odată aşezat, Tavi devenise din ce în ce mai somnoros. Bănuia că liniştea venise odată ce simţise trupul cald al lui Adin cuibărindu-se în braţele sale. Nici nu ştia dacă îl trăsese primul în braţe, sau dacă Adin avusese iniţiativa. Probabil că amândoi acţionaseră deodată, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Auzi glasul tânărului şoptindu-i „Noapte Bună”, şi aprobă imediat cu zâmbetul pe buze. Era mulţumit.