luni

Peisaj de iarnă

Îi privea pieptul ridicându-se şi coborându-se în respiraţii ritmate, având lipit obrazul pe abdomenul lui. Fără a scoate un sunet îşi trecea degetele lent peste coastele tânărului, care zâmbea uşor, simţind gestul ca pe unul mai mult decât amoros. Admira pielea fină, dorindu-şi să absoarbă cât mai mult cu atingerile sale, pentru că acea fineţe era îmbietoare, pură prin strălucirea ei. O luminozitate mată, trandafirie ceva ce simţea dincolo de acele atingeri simple, pentru că mâna sa trasa semnele dragostei, care se impregnau pe palmele lui. Adin îşi împreunase mâinile cu ale lui, închizând ochii pentru a-l săruta. Cunoştea pe de rost drumul către buzele iubitului său, un vis, un moment în care respiraţia i se pierdea şi apoi acea atingere ce-i moleşea picioarele. La simplul contact buzele lui se depărtau, încercând să păstreze acelaşi ritm cu Tavi, care mereu schimba felul în care îl săruta.
Trupul fragil şi mlădios al lui Adin se încorda cu fiecare atingere, tremurând atunci când Tavi începea să-l sărute lent pe gât. Mângâierile deveneau mai agitate, trecându-şi degetele peste pletele lui, făcându-l să tresară involuntar. Descoperise această sensibilitate a iubitului său cu câteva săptămâni înainte, jucându-se din greşeală în părul lui. Acum era mulţumit să-l audă gemând prelung şi aproape neauzit la urechea lui. Era bucuros să descopere un asemenea punct sensibil, mai ales când ştia să îl folosească în avantajul său.
Îşi lăsa trupul în mâinile lui Octavian, simţind nevoia atingerilor lui, oricât de grăbite sau lente ar fi fost. Le cerşea cu vocea sugrumată de plăcere, ştiind că nu se poate abţine. Îi era atât de bine, pielea înfierbântată a tânărului trecând lent peste a sa, dorinţa crescând cu fiecare mângâiere. Însă clipi des, mişcarea încetase şi odată cu ea şi acele senzaţii plăcute.
— Nu te opri acum.
Îl rugă trăgându-l de umeri pentru a-l săruta, dar Octavian îi puse degetul deasupra buzelor făcându-l să tacă.
— S-a auzit uşa.
Privi în spate, oprindu-şi amândoi respiraţia pentru câteva clipe.
Adin se încruntă deranjat de întrerupere. Imediat vocea Sandrei răsună răspicată, strigându-l pe Tavi. Tânărul se ridică nervos de pe pat, lăsându-l pe Adin să îşi ia la loc hainele pe el.
— Credeam că are ore! Se plânse nervos luându-şi puloverul de jos împreună cu pantalonii, îmbrăcându-se în grabă înainte ca Sandra să bată la uşă.
— Îmi vine să dau foc la uşă, cu tot cu cine a intrat!
Se enervă tânărul blond trăgând frustrat de haine, îmbrăcându-se în pripă, arătând mai răvăşit ca după acele minute de plăcere. Ştia că este veşnic nemulţumit de ce se întâmplă, dar clipele cu Tavi erau mult mai rare acum că avea colocvii înainte de vacanţa de iarnă, iar programul lui de la facultate era la fel de încărcat.
Doar ce încheiase practica pe şantier, Codreanu chemându-i în fiecare dimineaţă timp de-o săptămână pentru a schiţa acele proiecte. Fiind iarnă, anotimpul ploios şi vremea capricioasă împiedicau ridicarea acelor case, de aceea trebuiau numai să ia măsurători şi să facă schiţe.
Mâinile încă îi tremurau, încercând să îşi închidă nasturii la bluză. Nervii şi satisfacţia neîmplinită îl făceau să se simtă destul de prost. Tavi îl sărută pe frunte, ajutându-l să se închidă la câţiva nasturi.
— O să avem timp destul în vacanţă. Nu îţi face atâţia nervi, ştii că sunt aici lângă tine tot timpul.
Îl trase imediat spre el, Adin încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său, sărutându-i obrajii.
— Dar îţi duc lipsa.
Comentă trecându-şi degetele pe sub puloverul lui Tavi, tânărul reacţionând imediat. Îl mângâia lent, fiind sigur să atingă cât mai mult, făcându-l să suspine.
— Sunt aici. Răspunse, depărtându-se pentru a-şi aranja hainele. Îşi trecu mâna prin păr, la suprafaţă, pentru că era încurcat ca de obicei.
— Nu lipsa asta.
Confesă Adin, roşindu-se dar zâmbind amuzat de expresia de pe faţa lui Tavi. Îl luase prin surprindere, dar nu într-un sens negativ.
Fiecare om avea nevoie de dragoste, să fie iubit, şi mulţi alegeau moduri diferite în a-şi exprima această doleanţă. Pentru că nu avea numai un sens, ci câte unul pentru fiecare gest, orice cuvânt sau lacrimă însemna ceva nou. O schimbare, un regret sau o formă superioară a acesteia. Îi mângâie uşor obrazul, Adin aplecându-şi capul pentru a-i săruta palma. Ştia să interpreteze tăcerea din ochii lui Octavian.
— Tavi, dormi?
Se auzi vocea Sandrei, care ridicase tonul pentru a fi sigură că se face auzită. Întrerupse îmbrăţişarea celor doi, Adin trăgându-l spre el pentru o scurtă sărutare.
— Imediat.
Anunţă Tavi şi se pregăti să deschidă uşa. Adin trecuse în patul lui grăbit să dea la o parte perdeaua şi draperia pentru a privi pe geam. Ignorase gestul în favoarea unui salut decent pentru Sandra.
— Salut! Am crezut că nu sunteţi în cameră, Robert nu ştiu unde e. Ţi-a spus unde se duce?
Tânărul ridică din sprâncene. Oare era posibil ca Sandra să îl placă pe colegul lui, şi simpatia lor să fie reciprocă? Se întreba, dar glasul lui Adin îi risipi orice alt gând.
— Ninge afară!
Exclamă acesta fericit, lipindu-şi fruntea de fereastră pentru a putea cuprinde cât mai multe cu privirea.
— Ninge de azi de dimineaţă. Nu aţi observat? Îi întrebă amuzată, fără să ştie că vremea era printre preocupările cele mai neimportate pentru ei doi.
— Eu am dormit până acum. Am fost foarte obosit.
Îi răspunse Adin apropriindu-şi genunchii pentru a putea privi relaxat pe geam. Ştia că este obraznic, dar nu îi plăcea să fie deranjat de atâtea ori, în special în asemenea momente. Sandra nu o făcea intenţionat, dar îşi putea găsi la fel de bine o preocupare.
— Şi-a întărit corzile la vioară.
Explică Tavi în glumă, Adin privindu-l numai cu coada ochiului. Era mult mai atent la zăpada de afară, dar urechile nu le avea astupate. Ştia că iubitul lui încearcă să schimbe subiectul, şi era perfect de acord. Tocmai de aceea se dăduse jos din pat.
— Eu mă îmbrac să ies afară să mă plimb. E prea frumos.
— Vin cu tine. Vreau să îmi cumpăr un pachet de ţigări.
Adăugă imediat fără să îi pese de mirarea Sandrei pentru că plecau împreună la plimbare, când nu se aveau prea bine. Adin surâse mulţumit, oprindu-se pentru a o saluta.
Aprinse lumina în hol uitându-se la cuier de haina sa. Dacă putea spune că ceva îi place la acel apartament; construit într-un bloc comunist care încă rezista, era faptul că ferestrele lipseau în hol. Îi plăcea acea obscuritate pătrăţoasă a zidurilor, colţurile pe care nu le puteai întrebuinţa cu nimic, dar care erau acolo pentru a te lovi de ele. Nu îi plăceau ideile inovatoare în arhitectură, acea schemă pe verticală şi nu pe orizontală pentru a păstra suficient spaţiu, ca oraşul să devină aerisit şi nepoluat. Era imposibilă o asemenea idee pentru un oraş în care vilele răsăreau precum ciupercile, cu autorizaţii primite la schimb pe favoruri. Normal că ideile originale care ar fi adus folos erau abandonate pentru ca mondenul să prospere în propria teamă de ridicol, fără a lărgi contactul cu viaţa, într-un fel considerat superior din anumite puncte de vedere, dar rămânând la marginea socialului. Nu se îngrădea în asemenea principii, nici în cele care erau sortite abandonului, nici în cele care erau arătate cu degetul pentru însuşirile de care duceau lipsă.
Lumea nu era numai o paletă de culori vii, un curcubeu al fericirii, ci avea şi inconvenienţe, neplăceri sau suferinţe. Fiecare căuta o cale de mulţumire printre toate acestea, având o alinare. Adin era dragostea şi alinarea din viaţa lui. Pentru că până şi iubirea era o artă, ce se stăpânea numai cu sinceritate, devotament şi măiestrie.
— Nu arăt frumos aşa?
Îl întrebă Adin aranjându-şi haina scurtă pe el, aruncându-şi ocheade admirative în oglindă. Îşi aranja părul, încercând să-i dea volum. Octavian zâmbi, privindu-l pentru câteva secunde în timp ce îşi închidea fermoarul de la jachetă.
— Nu.
Tânărul clipi dezorientat, îndreptându-şi spatele pentru a-l putea privi pe Tavi. Se aşteptase la un compliment, nu la o negaţie.
— Arăţi mai frumos. Pentru că eşti deja frumos.
Râse iubitul lui, sărutându-l pe obraz, profitând că Sandra plecase în camera ei. Adin îl ciupi enervat de obraz, pentru că îl ţinuse câteva secunde în suspans.
— Eşti foarte romantic în seara asta.
Îi spuse ieşind pe uşă, nu înainte de a lua cu el cheile. Bănuia că Tavi le va uita oricum.
— Dacă tu crezi.
Şopti Octavian la urechea lui, închizând uşa şi pornind pe scări. Adin îl ajunse imediat, apucându-l de mână, strângându-l încet pentru că adora senzaţia să îşi ştie mâna ţinută de cea a lui Tavi. Era un gest simplu, dar pentru el însemna suficiente; inima îi tresărea de bucurie întotdeauna şi se simţea iubit. Felul în care Tavi îl apuca era mereu altul, ştiind că ţine foarte mult şi de dispoziţia în care se afla. Cel mai plăcut era acel mod în care Tavi îi ţinea toată palma protejată de a lui, încălzindu-i mâna şi strângându-l atunci când uita să îşi ţină degetele prinse.
Pe holul blocului, de la ferestrele închise se păstra o căldură oarecum plăcută, deşi cu un miros persistent de mucegai sau perete vopsit; afară însă era foarte frig. Vântul bătea destul de puternic, şi Adin închidea ochii nemulţumit de gerul care îi sufla direct în faţă, înţepându-i obrajii.
— La întoarcere va trebui să mă dau cu cremă. Nu îmi place să îmi simt faţa aşa amorţită.
Zăpada era deja îngheţată, scârţâind apăsat sub bocancii lui. Îi plăcuse mereu acel sunet, ca un clinchet abia perceput, talpa intrând în omăt şi lăsând o urmă. Adin urmase jucăuş urmele lăsate de el, mergând în spate.
— Unde vrei să mergem?
Înaintă Tavi, fără un scop precis. Adin se ţinea de umerii lui, încercând să păşească grijuliu pe acele forme ale bocancilor rămase în zăpadă.
— Oriunde. Dacă eşti acolo, sunt mulţumit.
Adin se aproprie mai mult, sărutându-l din mers pe obraz. Tavi îl privi, lăsându-i spaţiu de desfăşurare, dar tânărul avea alte planuri. Se retrase iar în spatele lui, urmându-i paşii prin zăpadă, răscolind cu plăcere stratul alb pe lângă el.
— Mergem în parcul din apropriere, la ora asta nu cred că e nimeni acolo. Aşa putem ajunge înapoi la cină. Am zis că mă duc să iau ţigări nu să jefuiesc o bancă.
Tânărul blond chicoti amuzat, din motive multiple. Primul era că Tavi devenise vorbăreţ dintr-o dată, şi îi plăcea să îl asculte mai ales când spunea ceva sarcastic; apoi se pregătea să îl oprească din mers. Luase destulă zăpadă în pumnul său mic, fără să îi pese că pielea i se înroşise şi degetele erau mai reci. Avea mănuşi în buzunar, dar le păstra pentru întoarcere.
Octavian tresărise, simţind răceală pe sub puloverul lui, zăpada având o senzaţie de arsură pe pielea caldă. Se întoarse spre Adin, care râdea cu gura până la urechi, pentru că îl făcuse să scoată un strigăt de uimire.
— Bestie blondă!
Încercă să-l prindă în joacă, Adin reuşind să fugă distrat. Bulgărele trimis de Tavi îl nimerise direct în cap, zăpada moale amestecându-i-se prin păr.
— Îmi iau revanşa pentru asta! Doar ce mi-am aranjat părul!
Strigă tânărul aruncând spre el cu bulgări, pe unii fără să îi întărească cu palma, zăpada dispersându-se în aer. Tavi se ferea cu uşurinţă înaintând spre el.
Îl prinsese în braţe, ţinându-l strâns la pieptul său, imobilizându-i braţele. Oricât s-ar fi zbătut, Adin nu ar fi izbutit să se elibereze.
Îi plătise cu aceeaşi monedă, băgându-i zăpadă pe sub bluză şi râzând la rândul său de figura bosumflată a tânărului. Îl sărutase imediat, un semn al împăcării, acesta răspunzând mulţumit la gestul afectuos. Erau deja la câteva străzi depărtare şi se înserase, întunericul de afară făcând greu de recunoscut siluetele lor apropriate.
Nu şi pentru un bărbat aflat în maşina sa, la metri depărtare. Se bucura că Adin nu recunoscuse jeep-ul lor. Venise în Bucureşti pentru a discuta iar cu fiul său, fără să se aştepte să fie martor la o asemenea scenă; în plină stradă. Nu ştia cum să reacţioneze, îl vedea pentru prima oară pe tânărul cu care Adin avea o relaţie şi observa de asemenea gesturile tandre dintre ei doi. Liniştea din maşină se întrerupsese de un suspin adânc. Ar fi vrut să vadă o fată alături de fiul lui, ca el să fie cel ce va strânge în braţe pe o tânără; nu să se lase strâns în braţe şi sărutat. Îşi şterse chipul cu mâna dreaptă, încercând să îşi stăpânească nervii şi teama.
Încă nu cunoştea de unde provenea acea teamă, ce semnifica. Pentru că judecând după toate zâmbetele fiului său, era mai mult decât mulţumit alături de cel pe care îl ţinea de mână. Şi acel tânăr părea a împărtăşi un sentiment asemănător. Îşi amintea cuvintele lui Adin, cearta aprigă dintre ei; şi probabil că avusese dreptate. Îi era teamă de judecata altora, de modul lor în care îi vor percepe familia sau de pierderea reputaţiei.
Porni maşina, fără a aprinde farurile, văzând că îi pierde pe cei doi din vedere. Viteza era lentă, încercând să simuleze că ar parca, reuşind astfel să inducă în eroare. Oricum era prea departe pentru a fi observat, şi deja amândoi se îndreptau spre strada principală. Continuau să se ţină de mână, ignorând privirile de dezaprob ale trecătorilor. Strânse cu putere volanul cu mâinile. Nu ar fi vrut ca fiul său să treacă vreodată prin asemenea experienţe, dar nu era el în măsură să decidă.
Clipise rar, genele sale umezindu-se cu lacrimi. Probabil soţia lui l-ar fi certat pentru un asemenea gest, ştiind că îşi spionează propriul fiu. Şi nici scuza că venise acolo cu scopul de a-i vorbi nu îl scutea de remuşcări. Regreta, purta vina pentru că nu era puternic; în loc să accepte, încercase să îşi renege propriul fiu. Eşuase în rolul său de tată, de două ori. Pentru că nu îşi cunoştea copilul îndeajuns, şi pentru că nici nu avea curajul să recunoască asta de faţă cu el. Dar ştia prea bine, i se citea în ochi remuşcarea.
El simţise la rândul său ce înseamnă să iubeşti, rezultatul erau ambii copii, şi cunoscând la fel de bine suferinţa atunci când se produce o despărţire. Fie ea definitivă. Ar fi vrut să-l ştie scutit de asta pe Adin, dar viaţa era inevitabilă pentru toţi, nu numai pentru el. Iar dragostea nu mai putea primi acelaşi nume prin constrângere. Dacă ar fi încercat să îi separe cu speranţa că Adin va găsi pe altcineva, ar fi făcut o eroare imensă. Pentru că transforma iubirea în ceva detestabil, artificial şi premeditat. A fi forţat şi a-ţi dori să iubeşti erau două raţiuni diferite.
Oprise maşina în faţa parcului în care îi văzuse intrând. Nu îşi continuase urmărirea, nu mai era nevoie. Se lămurise fără să fie necesare alte cuvinte sau o nouă ceartă cu fiul său. Poate că era mai bine aşa, decât să fi venit pentru a discuta cu el, riscând să îl supere.
În câteva minute locul în care parcase jeepul era gol, singura evidenţă fiind urmele de roţi lăsate pe zăpadă. Era tată înainte de toate, dar vroia să fie ajutor şi sprijin pentru fiul său. Nu să devină un străin, de aceea avea să păstreze discuţia pe mai târziu.

Parcul era pustiu la ora aceea, nimeni nu venise să se plimbe, să stea pe bănci nici nu se mai punea problema. Începuse iar să ningă, cu fulgi mici şi deşi. Tavi abia reuşea să distingă în faţa lui, dar îi plăcea peisajul. Copacii înalţi cu ramurile acoperite de zăpadă, băncile la fel şi orice loc arata alb şi neîntinat. Îi plăcea şi faptul că erau primii care să îşi lase urmele în zăpada proaspăt căzută, deşi bănuia că va ninge în continuare şi vor fi acoperite la loc.
— Trebuia să ne îmbrăcăm mai gros.
Atenţionă, privind la tânărul blond care se străduia să formeze un bulgăre mare, probabil pentru a face un om de zăpadă. Nu purta mănuşi şi degetele îi erau roşii de la gerul de afară, iar jacheta pe care o purta nu îi venea decât deasupra taliei, fără să îi acopere tot spatele.
— Poate tu, frigurosule! Îl privi Adin în treacăt, lăsând bulgărele de-o parte. Octavian stătea cu spatele sprijinit de trunchiul unui copac, fumând o ţigară. — Eu mă simt foarte bine aşa cum sunt îmbrăcat acum. Continuă apoi, aranjând bulgărele de zăpadă în faţa lui Tavi pentru ca tânărul să-l poată vedea.
— De ce te chinui să faci un om de zăpadă? Doar ştii că eventual fie se găseşte un idiot să-l dărâme, ori se topeşte de la sine.
Îşi dădu enervat pletele blonde din faţa ochilor pentru a-l putea privi:
— Mereu eşti aşa optimist? E ca şi cum ai spune că nu merită să iubeşti pentru că ţi-e teamă să nu te alegi cu inima frântă.
— Se numeşte precauţie.
— Ştiu, dar e bine să ştii şi când să o aplici. Acum vino şi mă ajută să fac omul de zăpadă.
Octavian dădu din cap, sperase până atunci să poată scăpa de îndeletnicirea aceea, dar Adin nu avea de gând să îl scutească. Poate că amândoi avea moduri diferite în a-şi împărtăşi dragostea, printre care şi să împartă sarcinile, oricât de caraghioase ar fi fost. În câteva minute terminase de făcut omul de zăpadă, fără însă a-l decora cu ceva. Trasase simplu linii pe suprafaţa netedă delimitând ochii, gura şi nasul.
Luminile îi dădeau o tentă gălbuie zăpezii, stâlpii de iluminat reuşind să acopere cu raza lor artificială numai locurile din jur, nu şi spaţiul unde se aflau ei doi. De acolo totul se vedea stins şi multicolor, Adin admirând din braţele lui Tavi atât omul de zăpadă făcut împreună, cât şi peisajul. Închidea ochii din când în când, relaxat şi încălzit de braţele iubitului său care stătea cu spatele sprijinit de acelaşi copac, puţin aplecat pentru a-l putea săruta pe gât. Nu scoteau nici un sunet, păstrând solemnitatea în acel moment, ca un vis ce ar fi vrut amândoi să rămână etern şi de neînlocuit. Cele câteva şoapte între ei treceau neobservate, amândoi fiind tentaţi în aceeaşi măsură de conversaţie, dar şi de a se lăsa încântaţi de peisaj.
Pentru că dincolo de luminile colorate ce se vedeau în depărtare, de strălucirea zăpezii şi albeaţa fulgilor care nu încetau să cadă, explorau noi sensuri ale iubirii lor. Unde cuvintele erau spuse cumpătat, şi atingerile sau zâmbetele dominau; căutau amândoi un mod propriu de a interpreta viaţa. Un fel de doxa comună, lumea lor exclusivă pe care reuşeau mereu să o construiască şi să o ridice precum o speranţă spre viitor, unde dorinţele se confundau cu posibilitatea realizării lor.
Adin îşi sprijini capul pe umărul lui, bucuros că Tavi îşi întoarce privirea pentru a-i da un sărut scurt. Se ridicase pe vârfuri, dar nu ca să îi uşureze strădania iubitului său de a aprofunda sărutul, ci să prindă una din ramurile joase ale copacului. Odată apucată crenguţa, o scuturase în dreptul lui Tavi, lăsând zăpada să îi cadă în cap şi pe umeri. Tânărul se depărtase surprins, Adin râzând de neatenţia lui, pentru că întotdeauna lăsa garda jos când era cu el.
— Ai chef să înoţi în zăpadă?
— Nu, dar dacă vii şi tu, poate am..
Răspunse, continuând să glumească, în felul său; tentant şi senzual ştiind că Tavi nu s-ar supăra niciodată. Părea a fi la fel de amuzat în ciuda replicii răutăcioase. Se apropriase, prinzându-l de talie şi trăgându-l aproape.
— Azi eşti foarte jucăuş. Ai motive şi nu îmi spui? Ce ascunzi?
Provocă tânărul, ştiind că erau numai replici inofensive.
— Poate îţi spun mai târziu.
Evită Adin, sărutându-l pe buze, dar se trezi împiedicat, căzând jos pe zăpada moale. Tavi îl privea râzând de mica sa neatenţie, dar se aplecă deasupra lui, continuând sărutul început.
Palmele lui Adin îl trăgeau de umeri mai aproape, sărutându-l frenetic, gemând de plăcere. Îşi depărtase picioarele lăsându-i spaţiu pentru a sta mai aproape de el, comod, fiind deja obişnuit cu greutatea lui Tavi deasupra lui.
— Eu zic să continuăm acasă.
Se opri din sărutat doar când îi amorţiseră buzele, lăsând o distanţă milimetrică însă între ele pentru a se atinge măcar în treacăt. Adin îşi trecu degetele prin pletele lui rebele.
— Dacă mă laşi să te pieptăn iar.
— Vedem noi.
Se lasă tânărul în genunchi, prinzându-l de talie şi ridicându-se amândoi de jos. Adin zâmbi triumfător şi îl prinse iar de mână.
Priviră amândoi miraţi să vadă luminile stinse la etaj, unde aveau apartamentul. De obicei la ora aceea fie Sandra sau Robert se apucau să facă ceva pentru cină, fie se adunau toţi patru la televizor în camera celor doi. Tot timpul fiind măcar o cameră iluminată.
— Crezi că au adormit?
Îl întrebă Adin urcând scările de la intrarea în bloc, scoţând cheile pentru a deschide la interfon, dar Tavi îl opri.
— Vedem imediat.
Apăsă cele două butoane, pentru a forma cifra apartamentului la care stăteau şi aşteptă, ascultând cu atenţie, să răspundă cineva. Se auzi vocea lui Robert, care le deschise uşa.
— Se pare că sunt acasă. Adin intră în bloc alături de iubitul lui. Ţinându-l tot timpul pe Tavi de mână abia acum îşi dădea seama că uitase de mănuşi.
Ajunşi sus la ultimul etaj, Octavian deschise primul uşa de la intrare şi privi curios direct în hol. Lăsa apoi uşa larg deschisă ca Adin să poată intra şi el.
— Sandra îşi face baie şi eu adormisem.
Le spuse Robert ieşind din camera sa pe hol, întâmpinându-i pe cei doi. Tavi îi studie chipul, nu pentru că nu l-ar fi crezut, ochii aproape închişi ai tânărului erau o dovadă suficientă; dar căuta să vadă dacă îi trecuse vânătaia de la pumnul primit cu o săptămână în urmă.
— Eu i-am zis că dormiţi. Mă duc să mă schimb...
Adin se grăbi să îi lase pe cei doi singuri. Eventual Tavi venea la ei în dormitor, aşa că stătea fără griji. Privi mirat văzându-l că intră în cameră imediat după el.
— Nu ai mai stat de vorbă cu Robert?
Îşi desfăcu cămaşa la doi nasturi, căutând în noptieră un tricou cu mânecă în care să se simtă comod. Trase unul la nimereală şi îl aşeză pe unul din paturi.
— Nu aveam chef.
Dădu din umeri, alegând să facă acelaşi lucru ca Adin şi să îşi schimbe hainele ude în care fusese afară. Înaintă pentru a se duce spre noptieră, dar Adin i se puse în faţă, prinzându-l cu braţele de talie.
— De mine ai chef?
Îşi lăsă tânărul blond capul pe pieptul lui dar îşi simţi bărbia ridicată. Tavi ştia că glumeşte, şi se hotărî să nu îl lase să mai aştepte, sărutându-l lent.
— Întotdeauna.
Şopti la urechea lui, capturându-i apoi buzele într-un sărut nou, amândoi uitând că uşa la camera lor rămăsese deschisă. Ignoraseră până şi bătaia subtilă în lemn până ce Robert intră pe uşă surprinzându-i în acea îmbrăţişare. Octavian îşi dezlipise buzele de pe cele crispate ale lui Adin, pentru a da ochii cu cel mai bun prieten al său.