luni

Pictura în ruine


Oricât ar lupta în viaţă, omul trebuie supus unor încercări de forţă şi tărie sufletească. O zi a întrebărilor şi a dubiilor. Dar în inima sa exista ceva pur, ceva care îl ajuta să meargă mai departe. Mai presus de bine şi de rău, credinţa şi dragostea sa pentru Tavi. Nu îi era teamă de nimic, venise acasă doar să discute cu tatăl său, acum că aflase adevărul. Bănuia, încă înainte de a intra pe poarta ce ducea spre vila lor, că nu va fi o revedere prea plăcută între ei doi. Pavajul din piatră de munte era puţin umed, şi mergea încet pentru a nu aluneca. Ajunsese acasă cu câteva minute înainte, dar îi luase ceva timp până să se dea jos din maşină. Îi spusese şoferului că va pleca înapoi în aceeaşi seară, cu sau fără voia Domnului Ionescu. Îşi respecta tatăl, dar nu avea de gând să îi permită să îl despartă de Octavian.
  Luminile la etajul superior al casei erau aprinse, la fel şi la parter. Probabil îl aşteptau deja, se opri pentru a respira puţin. Aerul rece şi rarefiat de munte nu se putea asemăna cu cel din capitală, dar în clipa aceea nu putea deosebi nimic. Încă nu cuteza să intre, rămânând afară privind prin curtea în care copilărise. Erau vremuri când acolo se simţise fericit, atunci când mama lor trăia. Amintirile legate de ea erau atât de vii, pentru fusese cea care îşi luase din timp pentru educaţia lui, apoi pentru a Cameliei, în ultimii ani de viaţă. De la mama sa, o femeie atât de frumoasă şi blândă, învăţase să iubească muzica, să aspire la o carieră de muzician şi să aibă parte de susţinerea ei totală.
  Leagănul în care mama lor îi punea să stea vara, arăta părăsit,  culorile vii de pe fier dispăruseră, rugina scorojind metalul greu. Lipsea şi acel acoperiş de deasupra, pentru protecţie, îşi spuse apropriindu-se cu greu. Ar fi vrut să stea jos, dar apa de la ploaie se adunase pe suprafaţa de plastic. Era prea umed pentru a se aşeza, stropii de ploaie îmbinându-se cu lacrimile lui. Poate dacă ar fi trăit, asemenea momente ar fi fost evitate. Fusese o femeie înţelegătoare, mult prea bună pentru a nu îl ajuta, şi niciodată autoritară sau impunătoare. Fără ea probabil ar fi devenit avocat sau doctor, cum ar fi vrut tatăl său. 
   Mai erau câţiva paşi până la uşa de la intrare în casă, şi îi parcursese cu ochii aproape închişi, pentru că în acea casă copilărise, acolo se simţise ocrotit şi fericit. Acum erau numai o familie unită de amintiri dureroase. Cu toate astea nu regreta nimic, trăind sub îndemnul mamei sale, de a privi mereu cu optimism viaţa, ca pe un cadou ce se primeşte numai odată. De aceea ştia să preţuiască atât de mult clipele de dragoste, acelea pe care doar iubirea le putea imortaliza. Restul treceau la fel de repede precum o apariţie efemeră, murind odată cu gândurile noastre.
  Holul de la intrare era proaspăt aerisit, lemnul predomina în vila lor, şi uneori se impregna un miros puternic, în special în zilele ploioase de toamnă sau iarnă. Intrase încălţat, ştergându-se însă pe un preş, aflat lângă cuierul special din dreapta uşii. Spoturile din tavan îi luminau calea spre salonul principal, o cameră de oaspeţi destul de mare pentru a primi câteva zeci de persoane. Mobila elegantă, din lemn masiv de culoare deschisă îl bine dispunea mereu. Tatăl lor nu făcuse nici o modificare după moartea soţiei sale, lăsând totul la fel ca înainte. Era un loc ce îi făcea inima să se umple de fericire şi lipsă, uitând de lacrimile ce îi inundau iar pleoapele, trecându-şi degetele peste clapele pianului. Singura parte a mobilierului cu suprafaţa închisă la culoare era pianul din mijlocul camerei.
   Îşi trecuse lent degetele peste claviatură, notele răsunând greu în liniştea din jur. Mama sa nu apucase să îl înveţe să cânte la pian, dar probabil nu l-ar fi pasionat la fel de mult ca vioara. Muzica fusese prima lui dragoste, pentru că viaţa dincolo de el părea prea frumoasă pentru a nu o cânta la vioară. Fără iubire oamenii i se păreau singuri şi nenorociţi într-un univers al cărui sens nu e cunoscut cu adevărat, toţi străduindu-se să-l ascundă în alte sensuri. Cu Octavian descoperise dragostea din interiorul lui, din inima şi sufletul său. Pentru ei doi se afla acolo, pentru acea dragoste avea să lupte să-şi susţină alegerea în faţa tatălui său.
   Părăsise încăperea cu hotărâre, urmând un coridor mic spre biroul părintelui său. Bătuse numai odată, intrând imediat fără a aştepta o aprobare de la cineva. Deschisese sigur pe el acea uşă de lemn, scârţâitul ei sâcâitor făcându-l să scoată un sunet de nemulţumire. Nu îi plăceau obiectele neîngrijite, fie ele uşi, sau ferestre. Toate trebuiau tratate cu atenţie pentru a putea rezista în timp, probabil prietenia şi dragostea asemenea.
— Uşa scârţâie…
O închise la loc cu aceeaşi neplăcere, căutându-şi tatăl cu privirea prin semi-obscuritatea încăperii. Jaluzelele verticale erau întinse la maxim, singura sursă de lumină fiind lampadarul de lângă biroul tatălui său.
— Ştiu, nu e nevoie să vii aici să îmi spui cum stau lucrurile.
Nici nu intrase bine şi cearta părea a începe. Îşi zărise tatăl, nu la birou, ci pe unul din fotoliile de la perete, cele două piese de mobilier, din piele neagră erau separate de o măsuţă de sticlă.
— Atunci de ce m-ai chemat? Chestionă trecând de centrul camerei, fără a analiza tablourile şi calendarul imens aflat pe peretele opus biroului. Se aşezase pe un fotoliul, relaxându-şi picioarele încordate, tocmai atunci bărbatul ridicându-se.
Tatăl lui nu era un om cu o statură impunătoare, dar avea o asprime în caracterul lui ce contrastase mereu cu cel al soţiei sale. Cu ten roşiatic, fiind un om ce iubea bună-starea financiară dar mai ales răsfăţul mâncărurilor copioase. Nu avea multe riduri pe faţă, dar cele existente nu îi ascundeau deloc vârsta, trecută de prima tinereţe. Ochii i se deosebeau de cei ai copiilor lui, amândoi moştenindu-şi mama prin rafinamentul trăsăturilor. Bărbatul avea ochii căprui închis, pleoapele mari ascuţind şi mai mult chipul său autoritar, buzele erau subţiri şi odată cu trecerea anilor îşi pierduseră din contur. Părul încărunţit pe alocuri era ţinut scurt şi pieptănat cu grijă în stil italienesc,  un mod elegant de a se purta.
— Datorită acelei interesante conversaţii pe care ai avut-o cu sora ta. Din întâmplare trimiteam ceva prin fax şi am auzit tot.
Răspunsese într-un final tatăl lui, cu acel calm contrafăcut. Adin îşi ridicase capul şi se aşezase mai adânc în fotoliu, stând cu spatele desprins de spătar şi cu coatele pe genunchi.
— Atât de interesantă încât te-a împiedicat să trimiţi un fax…
— Unde-ţi sunt bagajele? Parcă ţi-am spus ceva la telefon.
Evitase acesta cu iscusinţă alte comentarii, înainte ca fiul lui să îi reproşeze că ascultase conversaţia. Adin arăta diferit de cum intrase, îşi pierduse puţin din acel elan, dar nu şi determinarea din privire.
— Nu am făcut nici un bagaj. Am de gând să mă întorc în această seară înapoi la Bucureşti.
Replică printre dinţi, cu privirea îndreptată subconştient spre uşă. Ar fi vrut să plece, îi era puţină teamă de ce avea să urmeze, o discuţie ce nu putea fi evitată însă.
— N-ai să pleci înainte de a-mi explica ce naiba se întâmpla cu tine!?
Era de aşteptat o asemenea reacţie, cuvintele aspre făcându-l să tremure puţin. Severitatea din ton îl ţinea încordat, pentru că trebuia să răspundă poate mult mai vehement.
— Cum adică ce se întâmplă cu mine? Adică e ceva în neregulă cu mine?!
Ridicase vocea, arătând spre sine cu mâna dreaptă. Începuse să se foiască în fotoliu, ceea ce însemna că peste câteva momente avea să se ridice. Nu suporta clipele tensionate, şi avea obiceiul de a se agita imediat.
— Am crezut că eşti un bărbat când te-am trimis la facultate, nu un fătălău. Nu m-am aşteptat din partea ta să te cobori atât de jos.
Se scufunda cu fiecare cuvânt auzit, ca într-un coşmar ce-l înghiţea în valurile sale adânci. Nimeni nu-l jignise atât de profund până acum, nici măcar acei tineri al cărui subiect de batjocură era întotdeauna, şi îşi simţea obrajii arzând de furie. Se ridicase imediat de pe scaun, prima sa intenţie fiind aceea de a ieşi pe uşă.
— Câteodată uit că lumea te apreciază decât dacă devii cum te pune ea să joci.
Îşi încrucişase braţele, reuşind să răzbată starea de plâns de mai înainte, trecând la una de iritaţie lăuntrică.
— Nu este vorba de ceea ce vor alţii, visam la un viitor mai bun pentru tine, Adin. Dar se pare că mi-ai înşelat aşteptările.
Îi dezlega vorbele precum o spadă ascuţită, disecându-le pe fiecare în parte. Învăţa o lecţie dură, aceea că fiecare are o idee despre cum ar trebui să fie viaţa altora…uitând să aibă habar de a lor. Era fericit alături de Octavian, şi se vedea decepţionat acum că afla adevăratele intenţii ale tatălui său.
— Asta pentru că iubesc un bărbat?
Nu răspunsese, doar îl privise cu ochi reci, strivindu-l în loc cu acele sclipiri nervoase. Adin îl urmărise prin cameră până se aşezase pe scaunul de la birou, aruncând nervos cu agenda aflată pe masă.
— Vreau să te desparţi de el. Mai ai timp să te răzgândeşti şi să îi spui că a fost numai o întâmplare, ai să vii aici, ca apoi să te muţi la o altă facultate.
Avea un râs ciudat, cu antipatie în voce. Se întorcea la Tavi nu cu gândul de a se despărţi, ci cu o dorinţă adâncă de a-l revedea. Dragostea lor era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla vreodată, şi tatăl lui avea să priceapă fie că vroia, fie că nu.
— Nu sunt atât de ipocrit. Ţi-am spus că îl iubesc şi nici prin gând nu îmi trece să stau departe de el.