vineri

Pigmenţi de plumb

Pătura şi cearceafurile de pe pat erau murdare; pline de noroi, căci Adin dormise încălţat. Doar că nu dădea importanţă decât petelor de sânge ce păreau impregnate în pernă şi în salteaua de sub cearşaf. Părea deja uscat, la fel şi urmele de pe blugii tânărului.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
Nu ştia cum să reacţioneze. Bănuia că cine îi făcuse rău lui Adin o făcuse cu intenţie. Tânărul deşi îl scotea pe el din sărite, şi poate chiar şi atunci nu destul, cu Robert şi Sandra se purtase foarte bine. Era un tip liniştit, nu vedea de ce cineva i-ar face asta.
— Ce îţi pasă? Nu e treaba ta…
Adin prinsese genunchii cu braţele sale subţiri, făcând grimase la fiecare mişcare. Se vedea că se forţează să pară calm, însă durerea din ochii săi îl trădau. Octavian era pe punctul de a-l ridica cu forţa de pe pat, dar bănuia că nu va ajunge la nici o înţelegere aşa. Tânărul blond îl privea ca pe cineva străin încă, oricât de bine s-ar fi înţeles ei.
— Atunci lasă-mă măcar să te ajut să-ţi cureţi rănile. Până mâine se vor infecta cu siguranţă.
Îi sugerase precauţie în voce, încercând un ton rar de blând ceea ce îl mira chiar şi pe el. Ştia că Adin îl va refuza încă odată, dar nici el nu ar fi plecat de acolo până nu afla adevărul. Simţea un sentiment ciudat de supărare, combinat cu nevoia să-l protejeze pe tânăr.
— Nu am nevoie de ajutorul tău. Mă descurc şi singur.
Se ridică lent pe altă parte a patului, ferindu-se de marginea unde stătea Tavi. Abia ce atinse podeaua cu vârful piciorului că începuse să se simtă rău. Îşi mută chipul palid pentru a nu fi văzut de Octavian, care îl urmărea cu atenţie.
Stătea încordat, ştiind că dintr-o clipă în alta va cădea slăbit. Odată dat jos din pat, observase cantitatea de sânge de pe cearşaf, care era destulă pentru a lăsa un om sănătos în pragul leşinului. Nici nu apucase să se ridice bine, că Adin se lăsă cu mâna stângă pe pat. Abia respira.
— Merg să te ajut şi cu asta basta. Pune-ţi braţele pe gâtul meu şi ţine-te bine.
Îl sfătui Tavi şi fără a mai aştepta se apropriase de el, ghidându-i braţele pe umerii săi. Îl ridică apoi sus, pentru a-l duce spre baie. Reuşise să deschidă uşa cu mâna dreaptă, cea stângă fiind suficientă pentru a sprijini trupul ce se prinsese de umerii săi cu greu.
— Nu ştiu ce mănânci piciule, dar cântăreşti cât un tub de-al meu de tempera…
Glumi pentru a-l înveseli puţin. Îi simţea bărbia ascuţită pe umărul său drept, şi se bucură când îl auzi râzând scurt la remarca sa. Sperase să reacţioneze aşa, nu ca de obicei. La baie se descurcase la fel, ţinându-l pe tânăr numai cu o mână. Se roşise puţin cu gândul că poate pentru prima oară îl va vedea fără o parte din haine pe el. Deşi ar fi fost de preferat alte circumstanţe. Ochii tânărului îl duceau întotdeauna cu gândul la o zi de plajă, vara la mare, sub un cer albastru.
Îl lăsă lent cu picioarele pe gresia din baie, atent să aibă spatele sprijinit de maşina lor de spălat. Adin deja uitase să-şi mai ascundă starea de rău şi începuse să tremure. Se simţea sleit acum că nu mai era în pat, dar ştia că este spre binele lui să se spele pentru a-şi curăţa rănile. Octavian între timp dăduse drumul la duş, aşteptând o aprobare din partea tânărului.
— Sper că nu vrei să intri îmbrăcat în cadă…
Tresări involuntar când tânărul dădea semne că e pe cale să cadă jos. Întinse braţele prinzându-l bine de umăr şi talie.
— Nu mă pot mişca…
Oftă încruntat. Nu ştia cine anume îl adusese pe Adin într-o asemenea stare, dar nici nu avea să cedeze. Îl prinse iar în braţe, aducându-l sub duş, udându-se la rândul său. Nu conta, important era să cureţe rănile tânărului.
— De ce ai intrat şi tu sub duş?
Vocea lentă a lui Adin nu îi plăcea sub nici o formă. Probabil după atâtea lovituri avea nevoie nu doar de îngrijire ci şi de odihnă, de aceea trebuia să afle cine sunt făptaşii înainte ca Adin să adoarmă. Urma să le facă o vizită de curtoazie…
— Să te dezbrac. Sau, nu vrei?
Tonul senzual nu-i scăpase tânărului, care imediat renunţase a mai ţine pleoapele între-deschise. Îl privea pe Tavi cu ochi mari şi miraţi. Avea obrajii prinşi de mâinile calde ale tânărului şaten din faţa sa şi nu-şi putea lua ochii de la el.
— Aşa. Stai treaz cât spălăm rănile…până ce ajungem în cameră.
Aprobă imediat, deşi îşi ţinea cu greu ochii deschişi. Simţea mâinile lui Tavi ridicându-i uşor cămaşa cu volane primită de la mama sa, cu multă grijă, deşi era pătată de sânge. Nu se putea abţine să nu plângă, câteva lacrimi se împreunaseră cu apa caldă ce curgea de la duş. Dar ochii lui lucioşi şi înroşiţi erau dovada că plângea, mai ales când vânătăile şi zgârieturile începuseră să-l usture sub apa ce curgea, oricât de atent ar fi fost Tavi.
— De ce mă ajuţi?!
— Ridică piciorul.
Evită întrebarea pentru că nici el nu ştia răspunsul. Nu era milă, nu era compasiune…ca pentru oricine. Ci teamă, grijă şi protecţie. Adin nici nu-şi observase pantalonii traşi de pe piciorul drept. Dar aproape ţipase de durere când pe partea dreaptă, se lipiseră de rana adâncă ce o avea la picior.
— Doare…
Tremură când degetele lui Tavi trecuseră peste tăietura de cuţit pe care o avea la pulpa de jos. Se vedea carnea roşie despărţită acum că apa curăţa sângele închegat acolo. Octavian înghiţi în sec. Era o rană serioasă, Adin tăcuse atâta timp punându-şi viaţa în pericol.
— Ştiu că doare. Trebuie să rezişti până curăţ tot sângele.
Atinse lent cu buretele şi săpunul piciorul tânărului, ţinându-l de gleznă. Din impuls se ferea, orice apăsare făcându-l să strângă din dinţi şi să plângă.
— Bine.
Rosti cu greu printre suspine. Mâinile lui îl mângâiau plăcut pentru a-i distrage atenţia de la adevărata durere. Tânărul rămăsese cu tricoul şi pantalonii uzi sub duş pentru a-i şterge urmele de sânge, cu atâta atenţie…îşi spuse trăgând de nas.
Oare Octavian îl privea diferit sau îl vedea cum îl vedeau şi ceilalţi? Gândul acesta îi întorcea stomacul pe dos, simţindu-se şi mai ameţit.
— Ţi-e milă de mine?
— Nu fi prost. Oftă imediat, căci amorţise stând în genunchi. - Nu vreau să te aud vorbind aşa. Vreau să îmi povesteşti ce ai păţit.
— De ce?
Tavi ridică ochii în sus spre el. Nu conta că avea numai nişte boxeri, şi aceia uzi, lipiţi de piele. Tânărul îi fixase cu decenţă ochii, fără a profita de moment pentru a-şi aventura privirile, deşi ar fi vrut.
— Vreau să fiu lângă tine, pentru că îmi pasă. Sau ai crezut că eu nu am sentimente?
Luat pe nepregătite de cuvintele aspre Adin îşi simţi obrajii arzând de ruşine, urechile ţiuindu-i amorţind toate sunetele din jur. Mâna sa se sprijini de umărul lui Tavi, lăsându-i o urmă de uşurare în contact cu apa ce se răcise pe hainele tânărului.
— Nişte colegi…de facultate…m-au bătut.
— Cum îi cheamă?
— Nu ştiu pe toţi, dar cel cu părul lung îl cheamă Andrei. Sunt din anul III.
Se ridică într-un final de jos pentru a-i curăţa zgârieturile de pe mâini şi gât. Pe piept şi la spate avea numai vânătăi întunecate, unele mai noi, altele mai vechi, constată examinându-le.
— Adin, de când timp se întâmplă asta?
Îl trase pentru prima oară puţin mai brusc de umeri, smulgându-i un scâncet şi câteva lacrimi. Îi simţea respiraţia întretăiată şi trupul tremurând. Adin se aruncă în braţele sale plângând în hohote.
— De când eram mic, toată lumea îşi bătea joc de mine că arăt ca o fată! Aruncau cu pietre după mine, îmi puneau tot felul de nume şi mă jigneau…Nimeni niciodată nu m-a luat în seamă, nimeni nu vroia să vorbească cu mine. Nici la liceu, nici aici. Băieţilor le era silă să stea lângă cineva cum sunt eu, fetele credeau că le fac concurenţă şi făceau glume pe seama mea…Eu, nu am loc niciunde.
Încheie tânărul cu un suspin lung, în timp ce Tavi îl fixa cu uimire. Nu se aşteptase ca cineva ca Adin să fie tratat în acest mod. Nu ştia că mai pot exista asemenea oameni, dacă îi putea numi aşa.
— Toleranţa nu e ceva cu care te naşti, Adin. Îi ridică uşor capul de pe pieptul său. Este ceva cu care te deprinzi prin educaţie şi înţelegere. Nimeni nu ar avea vreodată dreptul să te judece.
— Doare, Tavi…Nimic nu poate să facă să dispară toate zilele în care am mâncat bătaie pe nedrept. În care mă ignorau sau în care îşi băteau joc de mine că sunt gay sau travestit…Îi spuse lăsându-şi trupul mai aproape de al tânărului pentru că nu doar bătaia începuse să-l facă să-şi piardă iar echilibrul, dar şi discuţia. Eu…eu nici măcar n-am sărutat pe nimeni vreodată. Nici un băiat, nici o fată. Pe nimeni. Cu ce drept?!
Cuvintele i se pierduseră demult prin inima sa care se sfâşiase odată cu ce auzise. Nu putea ignora durerea tânărului, poate aceasta îl făcea să se simtă şi mai ataşat de el.
— Nu o să mai vorbim de asta acum. Mulţumesc că ai avut curajul să-mi spui. Îl sărută în treacăt pe obraz ridicându-l iar din cadă pentru a-l duce înapoi în cameră. Adin ridică puţin capul pentru a mai adăuga ceva, dar Octavian îl opri imediat: Ce mi-ai spus rămâne între noi doi.
Privirea tânărului îl liniştise, şi îşi lăsă de bună-voie capul pe pieptul acestuia, de data asta fără a mai avea forţă în a-şi ţine mâinile pe umeri lui. Auzea uşile deschizându-se lent, dar deja ochii săi erau închişi şi se pregătea să adoarmă.
Simţea zvâcniri ale rănilor în tot trupul atunci când Octavian îl dăduse repede nişte haine pentru a se îmbrăca. Abia reuşise să le ia pe el, ţinându-l la uşă în jur de două minute. Ochii îi avea înceţoşaţi şi îi lipsea puterea de concentrare. Patul său nu mai era bun de dormit, fiind murdar şi plin de sânge. Octavian îl lăsase în patul său.
— Tu unde dormi?
Întrebă lăsând pătura să-i acopere trupul firav. Îşi ascunse capul sub ea, inhalând parfumul rămas impregnat în material, care mirosea ca Octavian. Se simţea mult mai liniştit.
— Dormi acum, e amiază. Când te trezeşti schimb eu aşternuturile.
Octavian îl privi cu grijă, căutând orice urmă de disconfort în privirea tânărului, dar părea a fi mai liniştit. Probabil baia îl moleşise destul pentru a se odihni.
— Am să plec la facultate. O să o sun pe Sandra să stea cu tine. Îi spun că ai febră.
Adăugă imediat ce văzuse grijă în privirea lui Adin. Îl mai sărută odată pe obraz după care ieşi lent din cameră. Intră în baie pentru a aranja la loc hainele tânărului şi încălţările lui care rămăseseră aruncate la nimereală pe jos, după care curăţase orice urmă de sânge. Îi promisese să nu mai spună nimănui şi avea să se ţină de cuvânt. Şi nu era singura promisiune ce o făcuse. A doua oară promisese să le plătească cu vârf şi îndesat celor care îl loviseră pe Adin. Cel puţin de acum încolo să aibă pe cineva lângă el, pentru că merita.

*

Clădirea Facultăţii de Muzică nu i se părea prea impunătoare. O intrare mică fără spaţiu de deplasare pentru un grup mai mare de studenţi şi aspectul de clădire veche îi displăcuseră încă de la început. Dar nu era acolo să admire arhitectura veche. Intră înăuntru lăsându-şi buletinul la portar aşa cum i se ceruse. Nu îi păsa de asta. Opri unul din studenţii ce se plimbau mai calm pe coridorul de la parter.
— Unde îl găsesc pe Andrei,un tip din anul III?
— Dacă te referi la „Pletosul” e la etaj, prima uşă la stânga. Cred că are pauză.
Îi oferi tânărul informaţia necesară. Îi mulţumi politicos, dar imediat zâmbetul său dispăru de pe buze, cum se întoarse cu spatele. Cineva avea să sufere pentru ce îi făcuseră lui Adin…