joi

Portretul unui străin

In calea mea, stabilisem deja un traseu de urmat. Numai că m-am pierdut pe drum, rătăcind solitar…aşteptând ca o Stea să lumineze şi să-mi arate calea.” (Zaharia Octavian)

Gările se numărau printre locurile care nu le putea suferi. Nu ştia dacă se datorează acelui aspect de clădire veche,care stă să cedeze la primul cutremur,din cauza mizeriei întâlnite la orice pas sau al mirosului insuportabil emanat de fiinţele umane ce se perindau grăbite pe peron şi în sala de aşteptare. Nici aerul de lângă şine nu era mai respirabil,îmbâcsit cu mirosul de toaletă şi cu cel al câinilor vagabonzi ce îşi mai pierdeau câte un membru vieţuind în aproprierea trenurilor. Ştia că viaţa totdeauna face victime.

Şi băncile unde erau locurile de aşteptare erau mizere,făcându-l pe tânăr să renunţe la a sta jos. Îşi putea savura ţigara şi din picioare, contribuind cu ceva la poluarea aerului,şi aşa nociv. Începu să se concentreze pe mediul înconjurător,acum că simţea nicotina umplându-i plămânii,liniştindu-l. Nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului că este dependent;de cele mai multe ori lipsa ţigărilor fiind motivul proastei sale dispoziţii. Buzele lui roz-palide se crispară în jurul filtrului de la ţigară. Nu suporta gălăgia,în special la o oră matinală,când mintea sa înota încă între vis şi trezire. Îşi aminti asta, căci în faţa sa doi copii se certau pe un telefon mobil, probabil pentru a se juca, îşi spuse puţin absent, de asemenea enervat.

Încercă să-şi treacă mâna prin păr,dar o retrase repede din cauză că era prea încurcat. Se pieptănase acasă,dar…în zadar. Mereu întâmpina probleme cu periatul părului,era moale şi se încurca uşor-din nefericire. În rest era mulţumit de aspectul pletelor sale,culoarea lor brună fiind accentuată cu străluciri roşiatice sau aurii. Însă în dimineaţa aceea părul său arăta ca după un dezastru: avea şuviţe ce-i stăteau în toate părţile,erau fire încurcate cu alte fire ce dădeau impresia unui stil ciudat de dezordonat.

Se străduise din răsputeri; dar degeaba, să scape de claiele de păr încurcate şi să arate - cât de cât – aranjat. Chiar şi aşa,părul său era puţin cam lung şi tunsura ciudată îl făcea să arate ca un punker. Odată pieptănat, părul avea un aspect turtit şi drept,bretonul îi intra în ochi,ascunzându-i privirea. Nu avea succes cu nici unul din stiluri. Rebel sau pieptănat, dar personal, nu-i prea păsa.

Trenul sosi mai repede decât se aştepta şi privi nervos către ţigara pe care o începuse,fumată pe sfert,şi pe care acum trebuia să o arunce. Găsi un coş de gunoi,scăpând imediat de ea;după care urcă în tren. Îşi luase bilet de la casă cu trei zile înainte,de teamă că se vor epuiza. Multă lume pleca din provincie spre Bucureşti în acea perioadă,facultatea începuse deja de o săptămână şi jumătate. Chiar dacă existau ca alternativă microbuze către capitală,îi plăcea să meargă cu trenul. Mai ales când nu era aşa aglomerat şi reuşea să-şi pună gândurile în ordine. Se aşeză pe locul obişnuit, în spate, lângă fereastră, şi privi mulţumit căci nu era aşa îmbulzeală. Cei care erau înăuntru nu făceau prea multă gălăgie.

Era trenul cu care călătorea de obicei, Acceleratul. Ajungea în câteva ore la destinaţie,fără opriri la alte staţii care nu erau importante. Biletul era mai scump ca le celelalte trenuri,dar merita toţi banii pentru că avea confortul necesar. Sigur,exista şi pe aceste trasee…dispariţia magică a săpunului lichid din toaletă sau a şerveţelelor de unică folosinţă,dar inevitabilul exista peste tot. Zâmbi aşezându-şi bagajul lângă el,trăgând din greu de valiza sa plină. Ştia că uneori exagerează aducând cu el haine pe care nu le purta, dar era firea lui şi nu avea ce-i face. Deschizându-şi carneţelul cu schiţe,privea pe fereastră pentru a zări ceva demn care să-i aducă inspiraţie. Într-o clipă de bucurie interioară începu să traseze liniile subţiri cu creionul, ce semănau cu un acoperiş de casă.

Nici nu îşi dăduse seama cum de trecuseră orele atât de repede. Simţise de fiecare dată când călătorii coborau la staţiile lor,dar nu îşi ridicase privirea din caietul de schiţe. Nu îl interesa ce se întâmpla în jur. Oricât ar fi încercat,lumea îi părea distantă,de parcă s-ar fi aflat la ani lumină de el. Trăia izolat în propria durere şi ignoranţă, străbătând drumul alături de ceilalţi…ca un străin. Nu înceta să se simtă ca o povară pentru mătuşa sa, singura cu care rămăsese după moartea părinţilor. Situaţia complicată îl determinase pe tânăr să devină atât de sobru şi intangibil. Întâmplarea zguduitoare de acum doi ani îi întorsese viaţa pe dos,aruncându-l într-un calvar de decepţie şi nelinişte.

Razele de soare ce îi luminau dintr-o dată ochii verzi îl făcuseră să îşi schimbe puţin starea de melancolie în care se aflase în ultimele trei ore, cât călătorise. Trenul oprise. Odată ajuns jos tânărul lăsă valiza pe peron lângă el, respirând acelaşi aer de la care plecase,îmbâcsit şi bolnăvicios. Nici în capitală lucrurile nu stăteau prea roz. Gata de a-şi continua drumul, simţindu-se în largul său îşi ridică valiza pornind spre ieşirea din gară. Afară soarele amiezii făcea frigul toamnei mai suportabil. Avea pe el jacheta de piele cu multe buzunare în care să-şi ţină ţigările şi bricheta,blugii negrii foarte şterşi şi adiaşi săi preferaţi,crem cu verde pe margini.

Luase un taxi până la destinaţie,adică până la apartamentul unde el şi cel mai bun prieten al său locuiau cu chirie. Îi ceru taximetristului să îl lase exact în faţa blocului. Venise de atâtea ori acolo, şi totdeauna simţea acea bucurie în inima sa, ceva ce lega eternitatea acelui loc cu memorii ce păreau a veni ca o furtună în mintea sa. Urcă cele patru etaje cu uşurinţă. Nu i-ar fi spus niciodată amicului său,dar îi plăcea faptul că stăteau la ultimul etaj şi că îi lua ceva timp până să urce. Făcea revederea mai intensă,căci respiraţia i se întretăia din două motive: oboseala de a urca pe scări şi reîntâlnirea cu cel mai bun prieten al său. Putea ascunde în acest mod cât este de fericit în compania lui. Uşa se deschise imediat ce sună la sonerie;suna o singură dată –ca de obicei. Nu se obosea să sune a doua oară sau de mai multe ori,nu îi plăcea să fie insistent. Dacă nu i se răspundea de prima dată,pleca. Cu greu reuşise prietenul său să-l convingă să renunţe la ridicula sa rutină.

—Octavian! Exact la fix, mă mir că eşti aşa punctual azi. Îi spuse Robert pe un ton între amuzat şi lăudăros.