vineri

Reflexii ruginii


Zgomotul de coli răsfoite şi de râset afundat îl trezise din somnul profund. Ca de fiecare dată, dimineţile erau cele care îi ofereau odihna potrivită, nopţile nereuşind decât să obţină mai mult o stare de veghe. Octavian îşi întoarse faţa pentru a privi spre cel care îi deranja somnul. Ochii săi înceţoşaţi de la somn distingeau silueta subţire a lui Adin printre gene. Celălalt stătea în patul său având răsfirate peste pătură şi saltea schiţele lui Tavi. Toate erau cercetate cu minuţiozitate, observă acesta trecându-şi palma peste faţă, frecându-şi mijlocul frunţii cu degetul arătător şi mijlociu. Se părea că Adin se ataşase de acele desene, şi le privea în fiecare zi, când avea timp suficient.
— Chiar atât de frumoase sunt?
Îl sperie pe tânăr, acesta scăpând din mână una din schiţe, tresărind şi scoţând un sunet chiţăit, făcându-l pe Tavi să zâmbească. Se grăbi să le adune, cocoloşind în grabă pe câteva. Autorul lor părea şi mai distrat, proptindu-se în cot pentru a privi scena mai de aproape.
— Scuze. Le strâng imediat.
Vociferă pripit, reuşind să aranjeze colile. Până la terminare Octavian era deja dat jos din pat, împrăştiindu-le la loc.
— Nu ţi-am zis să nu te uiţi pe ele, te-am întrebat dacă ţi se par frumoase.
Le aranjă cu grijă, fiind obişnuit să umble cu acele schiţe, spre deosebire de Adin care încerca să nu le îndoaie sau rupă, fără prea mult succes. Tânărul oftă eliberat, credea că va fi supărat odată ce va vedea că îi umblase în cealaltă mapă cu schiţe. Avea şapte în total, şi Adin nu îşi putuse stăpâni curiozitatea să nu le vadă pe celelalte.
— Da. Toate îmi plac.
Răspunse timid, privind spre Tavi cu ochii săi albaştri, ce-l făceau pe celălalt să stea cu gura căscată. Îşi aminti după câteva secunde să clipească şi să-şi ţină buzele apropriate. Zâmbi cald.
— Atunci te poţi uita pe toate.
— Serios?!
Aprobă iar, pentru a-l asigura pe tânăr că poate privi ce desen vrea, cât timp doreşte. Era prea puţin pe lângă frumoasele melodii cântate de acesta la vioară, sunete pe care nu le uitase. Nici în somn nu scăpase de ele, ritmul îl urmase lipit de inima sa la fel cum se lipise şi cel care cântase la vioară.
  Adin încercase să descopere sensul acelor schiţe, culorile vii exprimând ceea ce Octavian nu putea arăta în realitate… pofta de viaţă, ceva aflat în adâncul său, dar care nu putea ieşi la lumină. În tablourile sale se vedea urma trecutului, prin tonuri sângerii, galbene sau verzi. Negrul în care se învăluise azi lipsea din ele cu desăvârşire, arătând într-adevăr puritatea pierdută a pictorului. Acolo se regăsea straniul sentiment al dragostei.
  Schiţele erau cuvintele nerostite, privirile trecătoare însă pline de subânţeles şi lacrimile curse pe ascuns. Adin descifra fiecare linie trasată, fiecare atingere de pensulă, ochii săi recunoscând aceeaşi nevoie de siguranţă, iubire şi înţelegere pe care şi-o dorea el. Fascinaţie era un cuvânt prea simplu pentru a-i descrie afinitatea cu care privea desenele, mai mult atracţie nestăpânită ar fi fost corect. Ştia că nu va fi vreodată mulţumit numai cu privitul schiţelor. Trupul său cerea acele atingeri, tânjea după mâinile artistului, invidia schiţele şi dispreţuia acele culori care reuşeau să aprindă inima lui Octavian. Ar fi vrut să fie în locul lor.
  Simţi o greutate lăsându-se pe saltea lângă el, şi îşi ridică privirea. Tavi se îmbrăcase deja, fiind gata probabil de plecare la facultate. Îl privi admirând tricoul roşu pe care îl purta de obicei, modul în care se mula pe umerii săi în jos,nici prea strâmt nici prea larg. Îi încadra forma trupului perfect, Adin simţindu-şi obrajii arzând numai din simpla privire.
— Trebuie să-mi cer scuze faţă de Robert.
Oftă Tavi jucându-se cu cureaua de la buzunarele pantalonilor săi largi. Abia acum Adin observase pantalonii gri, diferiţi de cei negri pe care îi purta în mod obişnuit. Buzunarele erau câte două de fiecare parte a piciorului, şi alte două sus, sub curea, de-o parte şi cealaltă a închizătorii cu care se prindeau. Îşi trecu lent mâna peste cealaltă curea a tânărului, jucându-se cu capsele ce o prindeau de pantaloni. Tavi părea a accepta atingerea, deşi era numai în joacă, în absenţa altora care puteau aduce semne de întrebare. Adin trase cureaua din capsă, dislocând-o.
— Poate sunteţi ca perechea asta de capse şi curele. Imposibil de separat.
Arătă adăugând la loc cureaua, apăsând peste capsă pentru a o face să intre, deşi imediat se prinsese la loc. Tavi zâmbi văzându-i mâinile ezitante. Probabil încerca să pară la fel de sigur şi seducător ca întotdeauna.
— Şi eu sper să fie la fel.
Reveni la privirea sa caracteristică, unde tristeţea şi indiferenţa deveneau unicele care existau în acele clipe. Lipsa de optimism a tânărului începuse să-l frustreze, ştiind că prin orice ar trece cineva, nu are dreptul să se piardă atât de profund şi întunecat.
— Acum du-te şi cere-ţi scuze.
Îl uimi pe Octavian, trântindu-i nu un îndemn ci mai mult o poruncă. Era a doua oară în acea dimineaţă când rămânea cu gura căscată, şi nu ştia dacă îi stă bine sau nu. Se ridică de pe pat, mirat că primeşte ordine de la Adin.
— Poftim?
Întrebă în lipsa altor cuvinte care nu-i veneau în minte. Oricum le uitase pe toate văzând zâmbetul tânărului, care îi răvăşea inima. Îl privea cu atâta optimism încât simţea că explodează pe dinăuntru. Împlinirea ce ameninţa să apară îl îndemna să iasă din cameră, înainte să nu facă un act greşit. Îi era teamă că nu se va putea stăpâni. Tânărul blond putea fi uneori atât de atrăgător, nu prin trupul său, ci prin modul de a gândi. Dovedea acea tărie de spirit pe care el nu o avea, sau pe care o nega.
— Am zis să te duci să-ţi ceri scuze acum, înainte de a pleca amândoi la facultate.
— Nu-mi da ordine mie…
Replică, dar ieşise demult pe uşa de la cameră, lăsându-l pe Adin să surâdă amuzat şi mulţumit. Spera să nu fie numai în imaginaţia lui, dar Tavi chiar începuse să dea semne că poate fi influenţat. Expiră aerul ce-l ţinuse în plămâni atâta timp, revenind la preocuparea sa iniţială…aceea de a găsi adevărata faţadă a lui Octavian. Aceea ce ieşea la iveală prin desenele sale. Avea timp destul până după-amiaza când începea orele, mai ales că primise undă verde de la autor să privească tot ce pofteşte.
   Ieşise din cameră înainte ca Adin să observe zâmbetul de pe buzele sale. Trebuia să recunoască faptul că îi plăcea această nouă legătură între ei doi, fie ea şi de amiciţie. Abia acum îşi dădea seama că tânărul blond nu este atât de anost şi încrezut precum şi-l imaginase la început. Bătu la uşa camerei lui Robert primind un răspuns prompt. Intră cu acelaşi gând cu care plecase şi odată ce deschisese uşa observase chipul trist al prietenului său cel mai bun. De fiecare dată când nemişcarea îi ţinea pe amândoi în loc, îşi amintea de prima zi în care se zăriseră. Amândoi ezitând să-şi vorbească, amândoi provenind din lumi diferite, ce reuşiseră să se îmbine într-o perfecţiune ce nu putea fi separat. Împărtăşeau acelaşi ciudat respect, unul pentru altul, o afecţiune ce ştiau că merge dincolo de limite, pentru că le depăşise demult.
— Robert, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri.
Lăsase ochii săi asupra tânărului. Ochii căprui ai acestuia licăreau cu lacrimi ce păreau a fi reţinute din răsputeri. Robert îşi feri privirea pentru câteva clipe, lăsându-l pe Tavi într-o stare asemănătoare.
— Şi mie îmi pare rău Octavian…
Răspunse acesta în cele din urmă, când Tavi ajunsese la capătul răbdării, disperat că nu va fi iertat.
— Uită-te la mine! Forţă privirea celuilalt, ştiind că dintre ei doi este singurul în stare să-şi exprime clar sentimentele. Numai cu Robert avea curajul să fie atât de deschis. — Eşti cel mai bun prieten al meu. Nimeni pe lumea asta nu-ţi va lua locul.
Ignoră zâmbetul ironic ce se formase pe buzele celuilalt. Robert avea dreptate în felul său. — Îmi pare rău, sper să poţi uita. Ştiu că aşa ceva nu se iartă uşor.
— Pe naiba să se ierte! Izbucni Robert lovind geanta pe care şi-o lăsase pe noptieră, pregătită de plecarea la facultate. Tavi rămase pe loc, aşteptând demult o asemenea discuţie. Era şi un semn bun, că Robert urma să se descarce. — Sunt de atâţia ani alături de tine şi te porţi ca un…Se opri înainte să rostească ceva care l-ar putea jigni pe Tavi. Numai că tânărul enumărase deja câteva apelative în sinea sa. Oftă trecându-şi agitat mâna prin păr, la fel ca şi Tavi, Robert se enerva destul de rar. Îşi aranjă iar pletele date cu fixativ şi luă geanta de pe noptieră. — Hai la facultate…
Îi spuse ceva mai liniştit şi uşurat după discuţia lor. Părea mulţumit totuşi, îşi spuse Octavian urmându-l spre holul de la intrare. În bucătărie o auzi pe Sandra urându-le o zi bună, dar numai el răspunsese. Robert o ignorase ştiind că urarea nu i se adresa lui, ci mai mult lui Tavi.
— Azi e prima dimineaţă din săptămână când mergi la ore…
Îi spuse dintr-o dată Robert. Tavi oricum nu ar fi luat spusele lui ca pe un reproş. Tânărul îşi întoarse spatele pentru a nu i se vedea amuzamentul din privire.
— Să notăm undeva.
Răspunse Tavi pe acelaşi ton, văzând că pe parcurs amândoi încep să revină la atitudinea din trecut. Nimeni nu reuşea să-i oprească din râs când aveau amândoi chef, sau să le întrerupă discuţia.
 Ieşiră pe uşă, Octavian primul, aşteptându-l. Robert închisese atent cu cheia, toţi patru ţinând uşa închisă indiferent că erau acasă sau nu. Tavi coborî primul scările, ascultând în urma sa paşii prietenului său cel mai bun. Îi era dor de zilele în care erau ca azi, împreună fără a le păsa de orice altceva. Nu îi mai spusese că îşi lăsase acasă pixul şi colile, pentru a nu-l enerva. Zâmbi calm, lăsându-l pe Robert să iasă primul din bloc şi porni împreună cu acesta pe aleea cunoscută, spre staţia de autobuz.