joi

Sentiment abstract

Timp de câteva minute se lăsase linişte între cei doi. Octavian îşi aranja hainele în noptieră,trăgând din când în când cu ochiul la tânărul blond care după ce îşi ştersese lacrimile cu o batistă,făcea la rândul său acelaşi lucru ca şi el. Dădu din cap, probabil avea de-a face cu un tip slab de înger,dacă plângea din asemenea nimicuri,îşi spuse lăsând capul în jos spre covor câteva clipe. Oricum ar fi fost,recunoştea că greşise. Uneori nu-şi putea controla furia sau momentele de rătăcire,devenind violent. Nu-şi căuta singur scuze, pentru că ştia că nu are rost. Cel care reuşea să-l calmeze era Robert. Tremură subit gândindu-se că poate într-o zi va ajunge să-şi rănească cel mai bun prieten. Refuza să-şi imagineze asta, ştiind că are nevoie de ajutor pentru a uita de trecut, de forţă pentru a merge mai departe…dar nu o găsea în el. Toţi îl credeau ca fiind o persoană puternică,fără a se lăsa intimidat sau speriat din orice. Dar nimeni în afară de Robert,nu ştiau cât de mult suferea în sinea sa. Pentru ceilalţi era echivalentul unei măşti de carnaval - palidă, inertă şi fără sentimente inutile.
—Îmi pare rău dacă te-am supărat.
Îşi ceru scuze faţă de băiatul blond cu care se luase la harţă de două ori în acea zi. Urmau să devină colegi de cameră şi nici măcar nu ştia cum îl cheamă.
—Bine.
Primi un răspuns sec,şi un spate întors. Tânărul nu-i acordă atenţie în acel moment,fiind preocupat de aranjatul hainelor şi a caietelor sale de studiu. Octavian îşi muşcă buzele încercând să nu-i dea o replică ironică. Băiatul se credea mult prea sus decât el,şi asta nu-l încânta deloc. Nu suporta oamenii care aveau impresia că lumea se învârte în jurul lor.
—Mă numesc Octavian. Îmi poţi spune Tavi.
Se ridică jos şi îi întinse politicos mâna. Aştepta ca acesta să aibă bunul simţ să se prezinte. Să păstreze între ei o politeţe,măcar de ochii-lumii.
Băiatul blond se întoarse cu faţa spre el,privindu-i mâna întinsă cu un aer superior şi cu un zâmbet ironic pe buze. Se citea din ochii lui că avea să refuze invitaţia. Acesta nu părea prea afectat de refuzul ce urma să apară,bănuise cu cine are de-a face.
—Nu am nevoie de scuzele tale,sau să dau mâna cu tine. Eu sunt Adin,îţi spun asta pentru că am să vorbesc cu tine doar de dragul noilor mei colegi de apartament.
Tavi zâmbi şi îşi retrase mâna. Îl decepţionase puţin atitudinea recalcitrantă,dar nu i se citea pe faţă. Nu avea sens să aibă şi alte preocupări tocmai acum,mai ales că avea destul timp să-i schimbe opinia.
—Bine atunci. Îţi respect decizia şi sunt de acord.
Îl uimi pe băiat,care tresări,uitându-se în ochii lui,cercetând să vadă o urmă de negaţie. Nu zărise absolut nimic în ochii verzi ai lui Tavi,doar că renunţase la a se mai gândi la cearta lor,pierdut pentru câteva clipe în privirea tânărului.
—Foarte bine atunci.
Se abţinu să nu se bâlbâie. Oare ceilalţi se simţeau la fel de intimidaţi de ochii lui? Contempla modul ciudat în care străluceau sau faptul că semănau cu ochii felinelor. Îl trezi la realitate uşa din cameră,care se izbise de perete. Era singur în cameră,acum că Tavi ieşise. Oftă puţin confuz,pentru că oricât ar fi vrut să câştige disputa şi bătălia între ei doi,simţea nevoia de a-l şti pe Octavian de partea sa. Dar dădu din cap,refuzând să admită că are asemenea intenţii. Între ei începuse o luptă, pe care avea de gând să o câştige până la capăt,şi să-i demonstreze că este mai mult decât „băiatul lui tata”,cum îl ironizase acesta.
—Hai la masă,Adin!
Îl întrerupse Sandra,deschizând uşa,nu înainte de a bate. Singura cu care se înţelegea bine,era fata. Mai mică cu un an decât el,îl ajutase imediat ce îşi făcuse apariţia la uşă,cărând din bagaje sau arătându-i camerele.
—Imediat!
Răspunse,zâmbind către ea. Fata lăsă uşa deschisă,pentru orice eventualitate,şi plecă spre bucătărie. Adin îşi schimbă hainele de călătorie cu altele mai comode,şi după ce îşi spălă mâinile la baie se hotărî să se ducă în bucătărie pentru a lua cina cu ceilalţi trei tineri.
—Au rămas clătite şi pentru tine.
Robert îi arăta scaunul pe care urma să stea. Ca o coincidenţă bizară,era locul de lângă Octavian. Se mirase cum de Sandra nu se aşezase lângă el. Fata îi spusese tot timpul,înainte de a-i întâlni pe cei doi şi de a se isca cearta,cât de bucuroasă este că se înţelege bine cu Tavi. Poate şi aceasta era o cauză pentru care Octavian îi era antipatic.
—Mulţumesc.
Răspunse studiind masa. Era din lemn îmbinată cu metal. Scaunele la fel,având aceeaşi nuanţă de negru ca şi masa. Deasupra era pusă o faţă de masă albă,în carouri,pătată în unele locuri,dar asta nu conta.
Robert terminase de mâncat şi îşi pusese o cană de cafea. Probabil pentru că avea de învăţat,gândi Adin în sinea sa. Sandra spăla vasele,fără a le mai acorda atenţie,iar Tavi…era ocupat cu mâncatul. În farfuria sa erau cele mai multe clătite,observă cu dezgust tânărul. Plus că le dădea cu prea mult gem.
—Nu îţi plac? Întrebă Sandra întorcându-se puţin cu faţa spre el, privind îngrijorată. Se străduise să facă clătite pentru că Tavi îi spusese că îi plac clătitele şi ar fi mâncat câteva. Robert aprobase şi el. Poate că lui Adin nu-i plăceau…
—Ba da.
Răspunse tânărul aşteptând ocazia pentru a se răzbuna iar pe Tavi. Îşi muşcă buza de jos,şi se întinse să ia borcanul cu gem,dar prefăcându-se neîndemânatic,îl vărsă pe hainele tânărului.
—Ahh…Scuze!!
Se prefăcu,cu o voce plină de regret,dar în sinea sa se felicita singur pentru că fusese inspirat. Tavi se ridicase imediat de pe scaun,privind încruntat la hainele sale murdare de gem de caise.
—Dezbracă-te să le pui la spălat imediat.
Îl sfătui Robert,venind lângă el pentru a-l şterge cu un prosop. Ar fi vrut să creadă că Adin nu făcuse asta intenţionat; dar tocmai aşa o întâmplare după certa lor nu putea fi decât una premeditată. Iar dacă el îşi dădea seama de lucrul acesta atât de simplu,asta însemna că Octavian avea unele bănuieli deja.
—Da.
Răspunse tânărul şi ieşi imediat din bucătărie. Aprobă din cap când Adin îşi ceru scuze încă odată. Nu-l încălzea cu nimic dacă i-ar fi refuzat scuzele,sau dacă l-ar fi acuzat că făcuse asta cu intenţie. Aşa continuau acest joc pe care tânărul blond se încăpăţâna să-l joace.
Robert îl urmă până în baie,îngrijorat că şi-ar putea ieşi din pepeni oricând şi de data asta să-l ia la bătaie pe Adin. Dacă tânărul se plângea la proprietar,acesta i-ar fi dat afară,indiferent că îi cunoştea de azi sau de trei ani.
—Adu-mi blugii negri şi cămaşa neagră.
Îl rugă Tavi,ocupat să-şi dea jos hainele şi să le arunce în maşina de spălat. Îi dădu imediat drumul,pentru a le spăla. Nu ştia dacă petele de gem vor ieşi sau nu,şi dorea să afle în acea seară. Robert se întoarse cu hainele lui.
—Poftim…Dacă vrei să mănânci,curăţ eu faţa de masă şi covorul. Îl lăsă să se schimbe. Octavian se grăbi să ia hainele pe el şi să iasă din baie. Programul la maşină dura o jumătate de oră şi nu avea chef să stea cu ei în acel timp. Ieşi în hol şi îşi luă haina pe el. Sandra îl auzi încălţându-se şi veni să-l conducă.
—Ies puţin la aer.
Se scuză către fată,care aprobă şi îi aranjă cu timiditate gulerul la haină. Octavian ridică puţin capul,lăsând-o să-i poarte de grijă. Cu trei băieţi în casă,Sandra era o bucurie pentru toţi,mai ales că fata părea a se adapta repede.
—Mulţumesc.
Îi zâmbi,ieşind pe uşă,lăsând-o să o închidă în urma lui. Tânăra îl urmări pe scări în jos,până ce silueta sa dispăruse şi nu i se mai auzeau decât paşii. Oftă cu speranţa că poate într-o zi o va place,poate cum îl plăcea ea acum. O captivase din acea seară când se apropriase de ea,pentru a o ajuta,salvând-o de acei derbedei care încercaseră să-i facă rău.
—Unde e Tavi?
Deranjă Robert, privind mirat la ea, că stă cu uşa de la intrare deschisă, uitându-se în gol. Tânăra închise imediat uşa şi se întoarse zâmbind către el.
—A ieşit puţin la aer.
—Cam târziu,probabil e supărat.
Intră înapoi în bucătărie,unde Adin terminase de mâncat şi clătitele din farfuria lui Tavi. Şi de data asta o făcuse dinadins. Aflând cât de mult îi plac acestuia clătitele,se gândise să-i ofere o surpriză la întoarcere şi să le găsească terminate. Chiar dacă ar fi vomat şi îl durea stomacul,ar fi făcut orice să se răzbune.
—Am să spăl farfuria.
Încercă Robert politicos,dar tânărul îl privi vesel,apucându-l de mână. Nu avea nimic cu amicul lui Octavian. Din contră,încerca să-l câştige de partea sa.
—Mă ocup eu. Relaxează-te!
Îl rugă,ridicându-se prompt de la masă,apucându-se să spele farfuriile. Îl privi pe Robert cu coada ochiului; se aşezase la loc pe scaunul său pentru a-şi bea restul de cafea din cană.
—Sper că a fost numai neîndemânarea ta,atunci când ai vărsat gemul.
Robert studie atent mişcările sale. Nimic însă din atitudinea lui Adin nu părea a fi nelalocul ei. Tânărul zâmbi trist.
—Am spus că îmi pare rău. Uneori din cauza grabei sau a emoţiilor mai lovesc câte ceva.
Mărturisi cu regret mimat. Nici el nu ştia că poate fi un actor atât de bun.
—I se întâmplă oricui.
Aprobă Robert,crezându-l. Se oferi să şteargă chiar el farfuriile cu prosopul,pentru a le pune la loc în dulap.

*

Ieşind din bloc,Tavi porni spre primul magazin pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. Ridică gulerul de la haină în jurul gâtului pentru că se lăsase frig şi era deja seară. Grăbi paşii pentru a trece de aleea dintre blocuri pe strada principală, fără a observa în spatele său o maşină ce pornea în grabă din direcţia opusă.
Trecu pe lângă puţinii oameni care se aflau pe străzi la acea oră şi privi de partea cealaltă a trotuarului,unde se afla magazinul. Mai merse câţiva paşi pentru a trece regulamentar pe la zebră, şi aşteptă până ce semaforul arătă culoarea verde pentru pietoni. Puse piciorul pe asfalt şi începu să treacă,asigurându-se în continuare,numai că se opri în loc,lăsând o maşină din stânga sa să treacă,observând graba cu care circulă şoferul. Constată îngrozit că maşina nu trece mai departe, ci trece pe sens opus, spre el, gata să-l lovească. Îşi ţinu respiraţia, privind încruntat la numărul de înmatriculare şi la modelul maşinii. Se aştepta să fie lovit,dar nici nu schiţa un gest pentru a se retrage. Lumea care era pe stradă deja întorseseră privirile spre scena uimitoare. Maşina frână puternic în ultima clipă,oprindu-se lângă el,la depărtare de câţiva milimetri. În sinea sa Tavi înjurase de moarte pe cel care se afla la volan. Numai că păli evident când geamul de la maşină se coborî,şi profesorul său de Arhitectură îl privi zâmbind.
—Credeam că o să te pun pe fugă.
Încercă acesta să glumească,dar seriozitatea lui Octavian îi şterse imediat zâmbetul de pe buze. Spera ca tânărul să nu-şi dea seama că-l urmărise tot timpul,pentru a afla unde locuieşte şi dacă are pe cineva.
—Eu nu fug. Doriţi ceva de la mine?
Răspunse,începând să-şi relaxeze muşchii încordaţi,acum că vedea cu cine are de-a face. Pentru o clipă îşi imaginase că în maşină poate fi unul din cei care îi făcuseră rău Sandrei,şi care căutau răzbunare. Acum că vedea cu cine discută,avea chef să dea un picior să îndoaie uşa de la frumoasa maşină de marcă coreeană,a profesorului său.
—Mă gândeam că poate am norocul să discut cu un tip curajos ca tine…Ce zici?
Rânji bărbatul,încercând să-l atragă deschizând uşa din dreapta,semn că tânărul nu are încotro. În ochii lui Octavian citea şi o provocare silenţioasă. Dar,nu îi era teamă de ce i-ar putea face un om,trecuse de mult de perioada în care tremura de teama celor maturi.
—Nu mulţumesc. Am alte treburi.
Refuză,politicos. Nu avea nici starea necesară de a face faţă unui bărbat cu alte înclinaţii,care părea că este interesat tocmai de el.
—Te sfătuiesc să urci. Este vorba de proiectul despre care ţi-am spus azi la ore.
Vorbi bărbatul pe un ton prăpăstios,care îl şantaja a doua oară văzând că nu are altă şansă. Ocoli maşina prin spate, privind în jur. Oamenii îşi văzuseră de treabă,plecând spre treburile lor. Se aşeză pe scaun,fără a închide uşa. Bănuia că bărbatul nu va accepta să-i spună totul acolo,dar măcar încerca.
—Mai întâi să închidem uşa…
Îi spuse acesta profitând că o lăsase deschisă,grăbindu-se să o închidă,dar Tavi i-o luă înainte. Ferindu-se ca trupul său să nu se atingă ce cel al profesorului său,deşi abia că reuşea,prins între scaun şi bărbatul care închidea uşa tocmai din acest motiv. Tânărul îi strivi degetele cu uşa. Bărbatul se retrase imediat pe locul său la volan.
—Îmi cer scuze.
Vorbi cu vocea seacă şi serioasă,făcând să semene mai mult a ameninţare decât a scuză. Profesorul îşi ţinu mâna stângă strâns în cealaltă,fără a schiţa vreo urmă de durere. Surâsul său îl deranja pe Octavian,cu atât mai mult cu cât avea în el o satisfacţie obsesivă.
—Nu-i nimic,dragul meu. Se mai întâmplă.
Vocea mieroasă a bărbatului îl făcea să verse. Se trase spre geam punându-şi centura. Avea să fie un drum lung,deşi nu ştia unde se îndreaptă.
—Unde mergem?
—Ne plimbăm până discutăm despre proiect,după care te aduc înapoi acasă.
I se părea rezonabilă oferta profesorului său. Normal,acel proiect de care vorbea era numai o scuză,dar nu-l interesa asta. Privi îngândurat stropii de ploaie ce începuseră să cadă pe parbrizul maşinii. Imediat ştergătoarele se porniseră,trezindu-l din scurta transă.
—Ziceaţi despre proiect.
Dorea să se întoarcă mai repede acasă. Îşi uitase telefonul mobil în cameră,şi cu siguranţă pe o asemenea vreme Robert avea sa-l sune pentru a-i spune să vină repede înapoi.
—Da,vreau neapărat să participi. Se desfăşoară în săptămâna în care aveţi practică,şi va trebui să mă acompaniaţi pe un teren unde se construiesc case noi şi să participaţi la proiectarea lor.
Tânărul se încruntă. Nu doar că nu se pricepea la asta,dar însemna că va sta alături de bărbat pe toată perioada practicii,nu doar în timpul orelor de la facultate.
—Eu ştiu numai să pictez. Nu ştiu să fac proiecte la arhitectură.
Refuza,spunându-i motivele,în speranţa că bărbatul va renunţa la ideea sa. Intuiţia îi spunea însă că nu are şansă de a alege altceva.
—Nu-i nimic,tocmai de aceea voi fi acolo să te îndrum. Îi spuse zâmbitor,prin faţa ochilor săi desfăşurându-se deja imagini cu ei doi. Tânărul îşi strânse pumnii,bănuind la ce se gândeşte. Profesorul adăugă imediat,pentru a nu da de gândit: Te ajut şi pe tine,şi pe colegul tău. Veţi participa amândoi la proiect.
Tavi tăcu. Nu ştia de ce lucrurile rele i se întâmplă de fiecare dată când se află în maşini. Îşi trecu mâna prin părul său încurcat şi oftă.
—Îmi pare rău,dar refuzăm amândoi. Suntem ocupaţi.
Profesorul zâmbi iar,cu o sclipire de provocare în ochi. Acum trebuia să aplice tot metoda şantajului,pentru că nu avea altă soluţie. Nu ştia dacă natura atât de puternică a studentului său îl atrăgea atât de mult sau frumuseţea sa fizică,nu prea evidentă dar suficientă pentru a atrage priviri.
—Nu accept un refuz,Octavian. Îi vorbi folosind numele lui mic, tânărul tresărind când mâna profesorului se aşeză deasupra genunchiului său stâng,strângându-l. Bărbatul zâmbi puţin: Dacă vreţi să treceţi la materia mea,va trebui să acceptaţi.
Rămase în continuare tăcut. Ochii săi se îndreptară în jos,spre covorul negru de cauciuc aflat la picioarele sale. Profesorul deţinea controlul,asta trebuia să recunoască.
—Acum că am stabilit,şi sunt de acord,vă rog să mă duceţi înapoi acasă.
Privi hotărât înspre bărbat. Acesta dădu mulţumit din cap şi încercă să-şi treacă mâna peste obrazul tânărului. Tresări când îşi simţi mâna respinsă cu violenţă. Octavian îl privea gata să-l arunce din maşină.
—Nu am nevoie de consolare.
Sublinie,privind cum mâna profesorului său trece la loc,strângând volanul. Bănuia că nu va face decât să-l aţâţe şi mai mult,dar nu suporta atingerile forţate.
Ajuns în aproprierea blocului tânărul îşi desfăcu centura. Regreta că urcase în maşina profesorului ,dar nu avusese de ales. Acum trebuia să-i dea explicaţii şi lui Robert,pe care îl implicase fără să vrea în această poveste.
—Opriţi aici.
Bărbatul opri imediat maşina. Îi zâmbi calm,dar cu o privire ce spunea multe. Octavian îl ignoră şi ieşi grăbit din maşină,articulând „O seară bună” în treacăt. Profesorul îl urmări cu privirea până ce ajunse la aleea dintre blocuri. Lovi cu pumnul în volan mulţumit de reuşita sa. Îl avea pe tânăr la picioarele sale,sau cel puţin aşa ar fi vrut să creadă.

*
De când se pusese ploaia,Robert nu stătuse o clipă. Nu ştia de ce e aşa îngrijorat,de obicei Tavi se descurca singur. Ieşise de câteva minute pe balcon când îl zări mergând lent spre blocul lor, ignorând ploaia deasă care îi uda hainele. Era chiar o imagine jalnică,îşi spuse dând din cap şi ieşind din balcon în cameră.
—Vine Tavi.
Le spuse celor doi,care priveau la televizor,fără a fi îngrijoraţi de lipsa tânărului. Numai Sandra îi răspunse în treacăt,continuând să se uite la serialul de la televizor. Oftă cu dezamăgire şi intră pe hol de unde luă o umbrelă. Se încălţă în grabă gândindu-se că Tavi poate stătuse în ploaie atâta timp. Coborî repede scările pentru a ajunge la el. Ştia că plouă de ceva vreme şi probabil că tânărul era ud până la piele.
Ajunse într-un final în dreptul lui,dar părea că nu-l observă,atât era de îngândurat.
—Octavian! Îl strigă îngrijorat,şi abia atunci tânărul observă că are o umbrelă deasupra capului. Te-am văzut venind şi am zis să te întâmpin.
—Mulţumesc.
Zâmbi trist. Robert nu ştia dacă urmele de pe obrajii lui sunt de la lacrimi sau de la ploaie. Spera ca tânărul să nu se fi întristat atât de tare,mai ales că Adin nu vărsase borcanul cu gem intenţionat.
Tavi profită că Robert nu îşi dăduse seama că plângea şi îi zâmbi calm,ca de fiecare dată,reuşind să-l convingă că totul e în regulă. Era mult prea obosit pentru a-i povesti,şi avea să aştepte până a doua zi. Oftă mulţumit şi îşi prinse prietenul cel mai bun de umeri. Robert era singura sa alinare.