duminică

Simfonia albastră*


Degete catifelate cercetau curioase muşchii spatelui său, masând şi apăsând omoplaţii. Săruta cu lentoare gâtul descoperit al celuilalt, ascultând mulţumit fiecare geamăt şi suspin ce venea dinspre buzele tânărului. Ezitase la început, dar buzele acelea îl invitau să fie sărutate cu pasiune, atinse lent, captivate de ale sale. Lumina ce cădea pe trupul de sub el îl ţinea în suspans, aşteptând mişcările celuilalt indefinite şi surprinzătoare, pentru o aprobare. Pieptul ce se ridicase spre el ca o ofrandă i se părea un consimţământ suficient. Sărutase fiecare parte netedă, pielea dulce înfiorându-se sub buzele lui. Simţea că îi arde trupul când Adin îi pronunţa numele. Se topea în braţele sale, abia mai putea scoate o vorbă. Nu vroia să întrerupă tot ce i se întâmpla, căci era prea frumos.
  Respiraţia i se îngreunase, întreruptă de senzaţia intensă de plăcere. Degetele sale strângeau aşternutul, reacţionând din impuls. Încerca să deschidă gura, pentru a forma cuvinte, pentru a striga numele celui care îl făcea să tresară. Deschise subit ochii dezamăgit că fragmentele acelea erau numai parte dintr-un vis şi nu reale.
Oftă silenţios, prinzând marginile pernei sale între degete. Dimineţile îl prindeau adesea singur în cameră, dar de data aceasta un zgomot ce venea dinspre bibliotecă dovedea contrariul.
  Coborâse lent ochii spre locul de unde proveneau acele zgomote în surdină, fie pentru că avea pătura trasă deasupra capului, fie Adin era atent. Bănuia pe tânărul blond că produce comoţia şi rămase fără respiraţie când îl zărise. Îl privi cum îşi ridică tricoul, trăgând cu mâinile încrucişate de marginea de jos a acestuia, spatele tânărului arcuindu-se puţin. Urmase cu privirea modul în care materialul trecuse de-a lungul pielii sale. Unghiile lui lăsaseră în grabă urme mici şi roşii, când apucase tricoul.
  Închise ochii, tremurând fără să-şi dea seama. Încerca să nu tragă cu ochiul la tânărul care nu ştia că este observat. Voinţa sa era despărţită în două, în a continua sau nu să privească. Îşi cuibărise la loc capul pe pernă, simţind iar acea căldură intensă cuprinzându-l încet, dar progresiv. Se deşteptă de-a binelea când recunoscu plânsetul distinct al tânărului, Adin încercând să ascundă subita ieşire şi să nu îl trezească. Prea târziu însă, pentru că pătura căzuse pe jos într-o clipită, şi forţa cu care se ridicase din pat îl speriase chiar şi pe tânărul blond, luându-l pe nepregătite.
— De ce plângi?
Înaintă uitând de scurta ameţeală ce o simţise la ridicarea din pat, privind încruntat spre tânărul care încerca să ascundă cu dificultate lacrimile. Ochii mari şi albaştrii ai blondului nu clipeau deloc, fixându-l cu înfrigurare. Nu reuşea să înţeleagă sentimentul pe care încerca să-l comunice, decât că era surprins, ca un vânat în bătaia puştii.
— M-ai speriat!
Reproşă subit, făcându-l să regrete că reacţionase atât de impulsiv. Îşi dăduse seama că îl intimidase fără să vrea. Înghiţi în sec încercând să găsească o scuză plauzibilă, doar că fusese oprit.
— Ieri seară ţi-ai pierdut cunoştinţa.
Adăugă cu vocea scăzută cu câteva octave, părând nesigur pe subiect. Apucase să-şi acopere trunchiul cu un hanorac, strângând nasturii cu degetele, din cauza agitaţiei. Octavian i se părea palid, deşi stătea la fel de impunător ca întotdeauna în faţa sa. Teama şi îndoiala erau încă prezente, determinându-l să ia ultima decizie.
— Mă simt mai bine.
Pe buzele lui apărând un zâmbet forţat, care îi aduseseră la loc lacrimile. Nu vroia să fie minţit, nu de către cel de care se îndrăgostise. Involuntar simţise mici fiori când degetul mare al lui Tavi îi ştersese cu grijă acele picături înaintă să-i cadă pe obraji.
— Îmi pare rău…E numai vina mea.
Oftă lăsând privirea în jos, acum că îşi ceruse scuze se simţea uşurat, dar şi ruşinat pentru că provocase atâtea probleme. Era suficient de întristat de viaţa sa, nu avea nevoie de alte griji. Ar fi vrut să-l ia în braţe, să-l strângă pentru a uita cât suferise. Îl întrista şi mai tare faptul că nu-şi putea exprima sentimentele.
— Nu e vina ta…eu…Eu îmi fac griji, pentru tine…
Octavian îşi ridică spre el capul, ascultând atent cuvintele sale. Adin se hotărâse că acela este momentul, şi nu avea de gând să dea înapoi. Timid sau bâlbâit, avea să-i destăinuiască totul.
    Îmi fac griji pentru tine…Reluă cu greu, simţindu-şi obrajii înfierbântaţi datorită cuvintelor pe care urma să le rostească. - Pentru că, eu…
Asculta cu sufletul la gură. Îl fixa sperând să urmeze ceea ce bănuia el. Băgase de seamă cât se roşise Adin, şi îşi simţea genunchii moi. Aştepta ca un condamnat tăietura călăului, sau eliberarea. Poate că erau una şi aceeaşi, în clipa aceea distingea numai ce avea în faţa ochilor, mintea sa nu concepea altceva.
— Te iubesc.
Auzise vorbele, fără să aibă timp să răspundă sau să facă altă mişcare. Sărutul lui Adin îl luase prin surprindere, mai mult decât subita mărturisire. Îi simţise buzele nesigure apăsând peste ale lui, în câteva clipe răspunzând cu aceeaşi dorinţă la sărut. Părul blond i se părea mai fin, acum că îi atingea tâmplele, buzele erau reale satisfăcând pofta sa de a le săruta şi temperându-i golul care îl avea în stomac. Ţinea cu ambele mâini de umeri săi, forţând o îmbrăţişare stranie între ei. Încordare începea însă să dispară odată ce mâinile sale se îndreptaseră cu îndrăzneală spre talia tânărului, trăgându-l aproape.
 La simpla atingere a degetelor lui Tavi pe spatele său fremătase cuprins de dorinţă, căzând pătimaş sub atingerile acestuia. Îşi simţea inima bătându-i cu repeziciune, încercând să-şi suprime emoţiile şi să fie atent la ce i se întâmplă.
Primul său sărut, atât de lung, ciudat de plăcut, ca şi cum asta ar fi făcut şi înainte, iar acum repetau numai. I se părea că vine de la sine, atât de insistent şi copleşitor, eliminându-i toate temerile.
  Octavian continuase să-l sărute, ameţit de plăcere şi dorinţă, încât totul i se părea ireal, o continuare a visului său. În încercarea de a reveni la realitate întrerupse minunatul contact care îi învăluise pe amândoi.
Adin îl scăpase din braţe, privindu-l dezamăgit de întrerupere, dar mai mult retras, pentru că urma ca să i se răspundă la confesiune. Lăsase ruşinat privirea în jos, abia acum realizase că sărutase un bărbat, care poate că urma să-l respingă. Care poate o făcuse din milă, pentru că abia acum îşi găsise curajul de a recunoaşte ceea ce alţii îi strigau că ar fi, homosexual. Dar nu plăcea pe nimeni altcineva decât pe Tavi. Nimeni nu îi făcea inima să se încleşteze plăcut şi dureros în acelaşi timp. Numai cu el se simţea împlinit, avându-l alături cuvintele păreau de prisos. Dacă ar fi ştiut ce gândeşte în clipa aceea l-ar fi scutit de incertitudinea care nu-i dădea pace.
— E adevărat?
Încă era uimit de spusele tânărului. Inima sa bătea destul de ritmat, se putea alerta din cauza pulsului ridicat dacă nu ar fi ştiut cauza. Două cuvinte pe care nu visase vreodată să le audă, i le rostise fără reţinere Adin.
— Ce să fie adevărat?
La rândul său, blondul nu înţelegea jocul de cuvinte, acest ocoliş ciudat care îl ţinea încordat. Rostise întrebarea cu vocea domoală, aproape îmbufnată, făcându-l pe Tavi să îl tragă de umeri.
— Ai spus că mă iubeşti.
— Da.
Susţinu iar, aceleaşi cuvinte pe care i le spusese înainte pentru că deşi îşi simţea inima golită şi nesigură, nu putea da înapoi acum. Îi aştepta hotărârea, oricare ar fi fost aceea, pentru că acum afla dacă acesta simte sau nu ceva pentru el.
  Aşteptase să audă iar acele cuvinte, care de acum aveau ecou în urechile sale precum o simfonie a amorului. Reduse din spaţiul care îi ţinea despărţiţi şi ridicase în bărbia lui Adin pentru a-l putea privi în ochi. Probabil arăta destul de ferm şi serios, tânărul eschivându-se să se uite către el.
— Dacă e doar un vis, piciule…Când am să mă trezesc, îţi rup fundul în bătaie.
Avusese timp să clipească dezorientat, buzele sale deschizându-se interogator dar tânărul şaten le prinsese într-un sărut frenetic, cu o forţă ce-l făcuse să-şi piardă respiraţia. Îl trăsese la el în braţe, Octavian mângâindu-l încet şi insistent. Atingerile îi forţau pielea, erau puternice ca şi cum tânărul ar fi vrut să se convingă de faptul că persoana pe care o sărută este reală.
  Până atunci avusese ochii închişi, fiind mult mai interesat în noile senzaţii provocate de săruturile lui Tavi, fără a analiza prea mult modul lui de a acţiona. Odată ce mintea sa revenise din aburii plăcerii deschisese larg ochii, uimit de constatarea pe care o făcea. Abia acum îşi dădea seama că asta visase, şi încerca să se convingă de acel vis devenit realitate.
Fusese dorit în tot acest timp şi el nu avusese habar! Se lăsase în braţele tânărului cuprins de euforie. Chiar dacă sărutul pasional îl lăsa fără aer, nu avea de gând să se tragă din îmbrăţişare. Renunţă însă imediat ce îl muşcase de buza de jos, uşor la început, dar pe parcurs durerea devenind insuportabilă. Protestă, trăgându-se de lângă el:
— Au! Tavi, de ce faci asta?
Tresări subit când în loc de răspuns tânărul îl prinsese de mână.
— Aşteptam să faci tu asta…Nu visez, nu?
— Nu!
Ridică vocea, fără să vrea însă. Îşi retrase mâna intimidat. Aşteptarea îl făcea să reacţioneze atât de descurajat, chiar şi pentru el. Lăsă privirea în jos. Nici lui nu îi venea să creadă că îi confesase totul.
Iar acesta, era…sau părea interesat de el. Era al doilea sărut. Trebuia să însemne ceva, îşi spuse alergând cu privirea spre motivele şterse care abia se observau pe covor. Momentul cel mai frumos din viaţa sa urma să treacă din prezent spre trecut, poate la fel de neînsemnat ca acele desene care abia se zăreau pe carpetă. Nu ştia dacă tăcerea lui Tavi este sau nu favorabilă.
  Adin.
Rosti venind aproape de el, pentru a-l putea ţine de mână. Senzaţia plăcută şi tandră îl lăsa moleşit de bucurie, dar îl stingherea temându-se că poate îi va da drumul dacă are mâinile prea calde şi transpirate de emoţie. Nu se întâmplase însă aşa. Tânărul forţându-i mâna să se ridice la nivelul feţei sale, şi degetele lor să se unească lent. Închisese ochii atunci când îi strânsese degetele, apropriindu-le cu ale lui până la refuz.
— Şi eu te plac.
Mâna ce îi mângâia obrazul o simţise mai mult ca pe o palmă grea. Deschisese ochii încercând să clipească tristeţea ce se adunase dintr-o dată în ei.
El îi spusese că îl iubeşte, iar Tavi îi spunea că îl place. Asta putea fi şi un capriciu de moment, conchise reflectând la lipsa unui viitor într-o astfel de relaţie. Îşi dorea să-i fie aproape, nu doar de azi până când ceva se schimba şi urma acea despărţire inevitabilă. Avea nevoie de el, să îl iubească, nu să îl placă. Nu era un obiect, ce putea fi schimbat după plăceri. Avea o inimă, ce cerea să fie împlinită. La asta visase de când recunoscuse că se îndrăgostise de el. Se retrase întristat.
— Înţeleg…
Octavian îl privise încruntat. Nu pricepea dispoziţia schimbătoare a tânărului, care până atunci acceptase aproprierea dintre ei. Abia când auzi un suspin din partea tânărului blond, care se depărtase de el pentru a sta în pat, cuibărit lângă perne, realizase diferenţa dintre frazele lor. Privi cu severitate spre el, poate chiar mai hotărât decât fusese în timpul celor două săruturi.
— Nu ţi se pare că eşti egoist?
Rigiditatea din vocea sa smulse o altă tresărire a tânărului blond, ochii săi albaştrii întunecându-se precum cerul într-o zi ploioasă. Faţa lui devenise mult mai nesigură, într-o privire nemişcată aşteptând parcă un refuz final.
— Dacă ai dubii în ceea ce priveşte sentimentele mele…Se aproprie Tavi de patul său, uitându-se în jos, ochii săi captivându-i inevitabil pe ai lui. - Poate că nu pot rosti încă acele cuvinte pe care doreşti să le auzi, dar asta nu înseamnă că nu simt nimic pentru tine. Îi atinse cu gentileţe şi ezitare mâinile care le avea unite pentru a-şi ţine genunchii apropriaţi. Erau destule cuvinte, dar le ascultase atent pe toate.
— Deci ţii la mine?
— Mai mult decât ţi-ai închipui…
Reuşi tânărul să-i recunoască, fără a se sufoca de emoţie sau a tremura de dorinţă. Abia acum cântărea tot ce se întâmplase între ei şi nimic nu îl reţinea în a ataca tânărul care părea pregătit de un nou sărut. Se aplecase pentru a întâmpina buzele care le căutaseră pe ale sale, pentru că nu se mai putea gândi la altceva. I se destăinuia sub atingeri, sub presiunea buzelor şi a pasiunii forţa unei iubiri pe care amândoi o ţinuseră ascunsă.
Parfumul său distinct , uşor înţepător, aroma uşor sărată a buzelor şi fineţea pielii sau a părului său deveniseră raiul pentru el. Pletele blonde erau deja alintate de degetele sale, Adin trăgându-se zelos în braţele sale. Gemu surprins de atacul pasional al acestuia, dar se stăpânise imediat ce-l auzise plângând. Ştia că într-un fel elibera din tensiunea acumulată, acum descărcându-se de tot ce ţinuse închis în inima sa. Avea şi el aceeaşi senzaţie, doar că se stăpânea.
— Adin, nu plânge.
Îl rugă aşezându-se alături de el pe pat. Se lăsase strâns cu putere de braţele lui, prizându-se cu degetele de tricoul său.
— Nimeni nu mi-a spus asta până acum.
— Nici mie.
Octavian zâmbi amuzat. Nu avea motive să plângă, dar ştia că le-ar fi găsit oricum. La cât se dovedea de încăpăţânat îi era teamă că tot momentul urma să devină lacrimogen.
— Nu îmi place când plângi.
Mustră, gustând acele lacrimi pe buzele sale, Adin clipind intimidat de aproprierea lor. Închisese pleoapele, acceptând sărutul care îl consola şi dezmierda. Simţise respiraţia încinsă a lui Tavi peste buzele sale. Acesta îşi lipise fruntea de a sa, fără ca buzele lor să se unească.
— Nu am întâlnit pe nimeni atât de frumos ca tine.
Îşi repetase aceeaşi frază în sinea sa de atâtea ori, de fiecare dată când avusese ocazia să-l admire. Acesta deschise ochii privind tăcut spre el. Surprinderea plăcută din ochii lui aduceau acea lumină în ei, mulţumindu-l. Sperase în sfârşit să regăsească acel licăr care să readucă liniştea.
— Tavi…
Şuşoti,adus iar în pragul lacrimilor, buzele sale despărţite reţinând suspine şi cuvinte încurcate.
— Nu îmi spune nimic.
Îl îndemnă acesta punându-i degetul arătător deasupra buzelor.
— Lasă trupurile noastre să vorbească. Vor spune mai mult decât am putea rosti în cuvinte.
Adin tremurase cuprins de dorinţă. Aprobă şi îl strânse în braţe. Tavi aştepta demult semnul său.

*Simfonia albastră este compusă de George Gherswin,a fost tradusă la noi drept simfonie,dar în original este Rapsodia Albastra,are in jur de 16 minute şi este compusă la pian solo.