luni

Tehnica spiralelor

Era aşezat de-a lungul patului, pe burtă, jucându-se cu degetele pe materialul catifelat de la pătură. Întotdeauna când se gândea la Tavi, sau vorbea despre el se simţea ca avându-l aproape. Inima îi bătea cu repeziciune şi devenea nerăbdător într-un mod plăcut. Aproprierea îl trimitea într-un stadiu mult mai profund al simţirii, în braţele lui sunetele deveneau înăbuşite, urechile îi vuiau numai după câteva săruturi şi se topea în mângâierile iubitului său. Nu îi putea rezista, avea putere asupra lui chiar şi când nu era prezent. Era un vis devenit realitate, pentru că nu îşi imaginase ca Octavian să îi devină partener.
Se străduise şi luptase pentru acel vis, nu îi plăceau jumătăţile de măsură. Nu ar fi vrut nici un alt bărbat lângă el, decât pe Tavi. Braţele lui puternice, să îl strângă numai pe el, făcându-l să se simtă ocrotit şi special. Buzele lui să îl sărute tandru în momente romantice sau cu patimă atunci când făceau dragoste. Tot ce ţinea de iubitul lui, fiindcă nu erau doi, ci unul. Iubirea nu exista şi nu putea deveni decât împlinită de doi îndrăgostiţi care ţineau sincer unul la celălalt.
Telefonul mobil îl ţinea cu mâna dreaptă, râzând la întreruperile amuzante ale surorii lui. Camelia reuşea să obţină de la el totul, cu insistenţe minime. Nu îşi dădea seama nici când şi cum începuse să îi povestească, ci doar că povestea despre el şi Tavi.
Era încântat să poată spune cuiva micile întâmplări din viaţa lor, acele evenimente care îi apropriau mereu. De bucurie ignorase sunetul ticăit din tonul telefonului.
— Adin, nu trebuia să suni pe fix. S-a întors tata din delegaţie şi ne poate auzi. Îi atrase fata atenţia, şi înainte ca el să zică ceva acele sunete constante dispăruseră imediat. Bâzâitul era înlocuit de liniştea celor doi, care se temeau să nu se fi produs inevitabilul deja.
— Închide şi te sun pe mobil.
Stabilise în cele din urmă, pentru a fi mai siguri. Încă nu era pregătit să spună altcuiva despre el şi Tavi. Ştia că o astfel de relaţie nu o poate ascunde la nesfârşit, dar nici să o dea în vileag la momentul inoportun.
Aşteptase câteva momente pentru ca sora lui să se întoarcă la ea în cameră unde avea telefonul mobil şi unde puteau continua discuţia în linişte, dar spre groaza lui cel care răspunsese la mobil era tatăl lor. În fundal se auzeau rugăminţile şi vocea ei panicată. Acum nu mai avea dubii. Tatăl lor le ascultase conversaţia şi aflase tot.
— Adin. Tonul forţat în care îi vorbea bărbatul îl făcea să tremure incontrolabil. — Răspunde, ştiu că eşti la telefon! Se răstise acesta, făcându-l aproape să scape mobilul din mână.
— D-da… Se bâlbâise fără să-şi dea seama. Nu vroia să pară atât de debusolat, dar nu avea habar la ce să se aştepte.
— Fă-ţi bagajul şi vino acasă. Am trimis şoferul după tine.
— Cum adică? De ce să trimiţi şoferul să mă ia?
Se ridicase brusc de pe pat. Îi displăcea tăcerea de la capătul firului, nici măcar nu ştia ce auzise tatăl lor din conversaţie şi de ce trebuia să se întoarcă acasă.
— Ai multe de explicat băiete. Şi ai să o faci imediat ce ajungi acasă.
Atât îl auzise pe părintele lui vorbind. Rămăsese fixând telefonul din palma sa, fără să închidă clapeta. Pierduse veselia de mai înainte, tenul lui devenind de o paloare tristă, nu acel rozalb obişnuit. Se aşezase imediat la loc în pat, genele lui clipind des pentru că erau împânzite de lacrimi calde. Strângea în braţe perna lui Tavi, închizând ochii pentru a inhala parfumul atât de cunoscut. Unele lucruri se polarizau din interior, devenind personale, vorbind în absenţa persoanei iubite. Alături de el învăţase să iubească, alături de el învăţase să aprecieze viaţa şi ceea ce însemna aceasta. Pentru că tot ce exista pe lume putea fi înlocuit, mai puţin viaţa. Odată pierdută nimeni nu o recăpăta. Puteai înlocui o cheie pierdută, banii…dar nu şi viaţa.

*
Robert nu încetase să vorbească tot drumul până acasă, chiar şi pe scări urcând, profita că Tavi rămâne în urmă şi se oprea să îi povestească din întâmplările auzite pe la facultate. Se simţea în largul lui alături de amicul său, nu se eclipsau unul pe celălalt. Era o complementaritate a ambelor caractere puternice, ştiind când să fie permisivi pentru a nu periclita relaţia lor. Octavian înţelegea uneori egoismul şi nevoia de atenţie a lui Robert, care încerca să combine felul de a fi cu atitudinea comunicativă. Nu avea ce să îi reproşeze, pentru că era un prieten exemplar, care dădea dovadă de răbdare multă în cazul lui.
— Ce subiect ai rezolvat, dintre cele două la alegere?
Îi prinse mapa pentru a citi pe ciornele răvăşite puţin din ce anume rezolvase Octavian la lucrare. Tânărul se bucurase că are mâinile libere, cu una prinzându-se de balustrada de plastic.
— Despre „poetica culorilor”. Cel cu partea filosofică.
Ridicase Tavi din sprâncene la auzul râsului scurt şi previzibil al lui Robert. Nu era vina lui că îi plăcea partea spirituală şi profundă a vieţii, nu încerca să fie diferit. Nici Robert nu era, dar avea momente când se simţea în inferioritate, pentru că el nu reuşea să cuprindă cu gândul astfel de subiecte. Dar ştia să fie poate mai artistic şi talentat în ceea ce făcea decât un profesionist. Mai ales că nu doar pictura se număra prin talentele tânărului, dar Octavian încerca să treacă cu vederea astfel de momente. Erau inevitabile, şi nici nu îi displăceau atât de mult. Doar se distingeau unul de celălalt prin preocupări separate. Îi unea amiciţia, ataşamentul şi respectul.
— La fel şi eu.
Închisese mapa la loc, lămurit în privinţa ideilor scrise de Tavi.
— Mi se pare că urcăm prea lent…
— Urcăm…ca să zicem aşa, poetic.
— Încetează…Îl rugase Octavian râzând amuzat. —Mi-e foame, îmi zdruncini maţele în gol…
„— Carnea care sfârâie în tigaie să fie oare poetică?
— Mai cu seamă.”*
— Dacă asta vrei, asta mâncăm.
Ademeni Robert înainte ca ei doi să intre pe uşă, amintindu-i de Adin, care promisese că va pregăti la rândul său ceva dulce. Putea să combine o cină cu un desert, oricum erau rare dăţile când se simţea atât de răsfăţat.
Dar odată intrat pe uşă casa i se părea pustie, fără prezenţa blondului nimic nu mai era frumos. Totul devenea patetic ,nefericit, şi îl căuta în fiecare obiect înconjurător. Încerca să descopere prezenţa lui dincolo de ele, înainte de a-l vedea. Adin era dragostea, febleţea sa. Pictase încetul cu încetul în inimă acel chip suav, conturând cu atenţie şi iubire fiecare trăsătură. Îi purta portretul în suflet, îi simţea agonia, mai ales acum, când inima îi bătea atât de tare. Nu ştia de ce se simte atât de încurcat, avea una din presimţirile sale care nu dădeau niciodată greş, şi pe care le ura.
— Eu mă duc în cameră. Vreau să mă schimb.
Îl minţise pe Robert şi plecase repede înainte ca Sandra să apară şi să-l ţină de vorbă. Simţea că ceva nu e în regulă cu Adin, şi odată deschisă uşa de la cameră temerile lui se adeveriseră. Îl zărise pe tânăr aşezat în pat, plângând în hohote, strângând perna lui la piept. Avusese iniţiativa de a închide uşa imediat, ca apoi să se aşeze grăbit lângă el şi să îl strângă în braţe. Strânsoarea slabă a mâinilor lui Adin în jurul taliei sale însemna că pierduse destulă energie plângând.
— Ce s-a întâmplat?
Întrebase, încercând din răsputeri să fie calm. Nu ştia la ce să se aştepte şi spera să nu i se fi întâmplat iar ceva grav. Ar fi ucis pe oricine se atingea de acesta, mai ales dacă se repetase un eveniment ca ultima oară. Se abţinea să nu îl controleze de vânătăi. Avea încredere că îi va spune deîndată ce termina cu lacrimile. Oricât i le-ar fi şters, altele noi reîmprospătau obrazul tânărului.
— Tatăl meu…a auzit…o conversaţie de-a mea cu Camelia. Începu să îl lămurească, trăgând de nas şi ştergându-se. Avea pletele lipite de frunte, şi se simţea prost că Tavi îl găsise aşa. — Cred că a aflat despre noi doi, şi acum vrea să îmi fac bagajul şi să mă duc acasă.
Tăcerea lui îl speria. Avea nevoie de sprijin, pentru că se simţea confuz, precum într-o spirală infinită, ameţitoare. Braţele lui Octavian îl prindeau iar aproape, o îmbrăţişare strânsă ce-l asigura cu privire la sentimentele lui. Ochii i se umeziseră iar cu lacrimi, dar care erau şterse cu atenţie de degete fine. Un surâs cald, o formă delicată a iubirii, adâncă şi luminoasă precum focul din inima sa.
— Dacă nu vrei să pleci singur, am să vin cu tine. Nu am să las pe nimeni să ne despartă…
Adin îl privise surâzând ceva mai calm. Se aşteptase să audă acele cuvinte, îi linişteau sufletul. Nici el nu avea să permită nimănui să le strivească visele, oricât de întunecat ar fi fost viitorul. Ar fi preferat ceva nesigur alături de Tavi, pe care îl iubea sincer, decât să fie singur şi să sufere necontenit. Pentru el iubirea însemna şi devotament, nu doar un cuvânt rostit ca pe un lucru de folosinţă materială.
— Nu e nevoie, pentru că mă voi întoarce tot în această seară. Sunt suficient de matur să pot decide ce fac cu viaţa mea, şi pe cine voi alege să am alături. Iar tu, eşti alegerea cea mai bună…
Era pentru prima oară când îl vedea pe Tavi roşindu-se atât de intens, nu avea habar că reacţiona atât de amuzant la complimente. Îl redusese la tăcere, când se aşteptase cel mai mult să adauge una din frazele lui romantice, cu care să îl facă să tremure exaltat.
— Chiar dacă o să lipsesc puţin, inima mea nu va fi acasă, departe… ci aici, lângă tine..
Îl sărutase Adin, ezitant la început pentru că nu se pricepea la fel de bine, dar îi cedase acestuia imediat. Tânărul reuşea întotdeauna să îl facă să îşi piardă controlul. Uneori asemăna dragostea cu cântecele de la vioară. Fiecare suflet avea un astfel de cântec, ritmul anunţând sensul vieţii pe care îl purta. Melodia răsuna adânc în inima celor care ştiau să o asculte.
— Te simt mereu, în jurul meu. În faţa ochilor mei când nu eşti cu mine, în pensulele cu care pictez, şoptindu-mi lumina din ochii tăi şi în fiecare colţ din casa asta. Dar mai presus de orice în inima mea.
Îl prinse Tavi în braţele sale, aşezându-si obrazul peste fruntea tânărului. Adin se cuibărise la pieptul său, încurajat de dragostea lor. Avea să fie curajos pentru ei doi, ca acel cântec să gliseze fericirea ce o simţea alături de el.


* Acel scurt dialog scurt nu este al meu,ci s-a petrecut între George Călinescu şi unul din studenţii, ucenicii săi. Mi-a plăcut extrem de mult de aceea l-am adăugat.