duminică

Tonuri calde-reci

Totdeauna împărtăşise ideea că pereţii unei încăperi vechi păstrează nu doar imaginea timpurilor trecute dar şi realitatea prezentului mucegăit şi mirositor. Umezeala ascunzându-se în aerul uşor încălzit din cauza persoanelor aflate înăuntru, dar distinct pentru locul plin de însemnătate. Zeci de mâini se formaseră în acel atelier de pictură, inclusiv el şi Robert. Poate se număra printre puţinele locuri în care inima sa se împlinea. Mirosul de ulei, de lemn uzat în diferite scopuri materiale sau plastice, gălăgia sau liniştea, modul în care lucrurile aveau parcă lumea lor inclusă în altă lume, dusă până la infinit îl mulţumea. Totul era asemănător dar distinct, plăcut până la neplăcerea de a pleca. Un refugiu nu numai într-o lume interioară, ci într-una împărtăşită. Era singurul loc în care Octavian comunica. Nu doar pictând, ci fiind în strânsă legătură cu ceilalţi colegi.
Robert trase scaunul aproape pentru a sta alături de el. Îi separa numai spătarul, cu marginile ondulate. Întotdeauna aproprierea de Octavian îi aducea idei, dacă nu îl sâcâia până la obţinea. Pânza tabloului său era aproape goală, ca o scenă pe care nu apăruseră încă actorii; spre deosebire de Tavi, care pictase deja jumătate din tablou. Inspiraţia şi motivul erau ascunse adânc în inima sa, reieşind la lumină prin culorile vii. Picta pasiunea cu fiecare atingere a pensulei. Un artist desăvârşit, pentru că îşi găsise muza.
— Azi a ieşit un pastel mai viu ca de obicei.
Constată Robert mângâindu-şi tâmpla stângă. În general folosea culorile cu grijă încât cele deschise să nu fie dominante. Avea un mod de a echilibra trecerea cald-rece din planşele sale.
Dădu din umeri ignorând remarca prietenului său. Constata încetineala cu care Robert picta, dar nu era prima oară când se împotmolea şi nici ultima. Şi el trecuse prin astfel de momente.
— Mi se pare mai interesant aşa…
Confesă uitându-se amuzat cu coada ochiului la Robert, care încerca să imite una din liniile orizontale trasate de el, ce forma un fel de suprafaţă lichidă. Poate că reuşise să o asemuiască unei ape, dar nicidecum nu ar fi putut imita roşiaticul, orange-ul din asfinţitul sau răsăritul pe care îl picta Robert.
— Ce romantic.
Râse, alegându-se cu o pată verde pe tabloul său, ce devenise imediat un obiect nou care camuflase intenţia lui Tavi.
— Nu fi rău!
Îl apostrofă, acum că acesta prinsese gustul unei hârjoneli între ei încercând să strice, sau să modifice iar tabloul amicului său. Tânărul îi prinsese pensula înainte de a atinge pânza. Octavian rânjise la fel de mulţumit, ştiind că destinsese din atmosfera încordată dintre ei. Robert se întorsese în acea dimineaţă şi plecase cu el direct la facultate. Nu îşi rostiseră vreo vorbă pe drum. Tavi nu îi povestise de atacul său, Robert nu îi confesase ce anume se petrecuse între el şi amanta sa. Erau împreună, dar totuşi separaţi în tăcere.
— Ştii că personajul negativ moare primul!
Socoti, luându-şi şevaletul cu tot cu tablou pentru a-l depărta de colegul său. Văzuse intenţia clară din privirea sa, acea sclipire jucăuşă.
— Eu nu cred în poveşti.
Desfăcu unul din noile sale tuburi de tempera, şi înainte ca Robert să se poată împotrivi, stoarse o cantitate considerabilă pe tabloul acestuia. Pasta albastră ţâşnise cu boltă, aterizând şi pe podea.
Oricum nimeni nu l-ar fi luat la rost, pentru că podeaua era deja zugrăvită şi plină de urme de acest gen.
— Eşti irecuperabil!
Dojeni Robert dând din cap, diluând pensula în ulei pentru a rectifica pata. Octavian zâmbi ajutându-l într-un final să termine.
Profesoara le dăduse timp numai două ore pentru o compoziţie abstractă înainte de a preda tablourile care le avuseseră de pictat acasă. Desigur, tabloul lui Tavi era acoperit cu hârtie, ca şi celelalte. Tocmai de aceea era puţin îngrijorat de reacţia pe care urma să o aibă prietenul său cel mai bun la constatarea că portretul nu este al oricui, ci tocmai al colegului de cameră. Spera ca profesoara să le dea notă pe ele privindu-le separat.
Normal, nu se întâmplase aşa…şi până la urmă tabloul ajunsese să fie admirat de toată clasa. Mirarea din ochii lui Robert devenise amuzament, ştiind că el şi Adin nu se înţeleg prea bine, cel puţin conform ultimelor sale observaţii.
— Cum l-ai convins să pozeze?
Întrebă şoptit, în timp ce profesoara privea şi restul tablourilor. Toate aveau câte ceva demn de remarcat, putând fi incluse drept creaţii originale, pentru că deja erau la finalul acelui an şi cunoştinţele acumulate erau destule pentru ca majoritatea studenţilor să se descurce pe cont propriu.
— M-a lăsat să îi fac doar portretul. Restul am adăugat de la mine.
Minţi, zâmbind maliţios ştiind că Robert îl va crede imediat. Amicul său surâse amuzat, studiind cu atenţie tabloul. Nu punea la îndoială spusele lui pentru că nu pentru prima oară asistase la tablouri sau desene reuşite până la perfecţiune. Se mândrea la fel de mult cu talentul prietenului său, chiar dacă prin asta însemna să-l recunoască pe al său ca fiind inferior.
— Şi dacă va vedea tabloul? A pozat cam uşuratic în el…
Arătă spre portretul pentru care Adin acceptase să pozeze. Numai Tavi şi cu el cunoşteau însă mica particularitate dintre ceea ce susţinea lui Robert, şi ceea ce ştia în sinea sa.
— Crezi?
Nu se opuse, tânărul înclinând capul pentru ca ochii săi verzi să treacă peste opera finită. Zâmbi gândindu-se la iubitul său, la cât de mult se potrivea acel mic moment în care îi cucerise privirea, trupul ascuns sub cearceaful de pe pat, pe pânză.
— Evident.
— Mai degrabă ca un virgin disperat. Dar, nu te contrazic…
Comentă cu ironie amuzată, încercând să depărteze evidenţa şi să nu dea de bănuit. Strădania sa nu era în van. Robert acceptând spusele sale. Deşi metoda în care Tavi ascundea mica lor escapadă nu era cea mai corectă, nici el nu era genul care să adopte moduri corecte.
Pentru el în dragoste şi război totul era permis, după celebra zicală, şi niciodată nu juca corect. Îi plăcea să aibă avantajul prin metode neconvenţionale, chiar dacă însemna minciună sau înşelătorie. Avea o natură departe de a fi perfectă şi nici nu încerca să schimbe asta, dacă în final obţinea rezultatul dorit.
— Derbedeule!
Râse Robert ştiindu-l imun la insulte de acest gen. Remarca sa insidioasă îl salva din a continua să-i dea explicaţii prietenului său, Tavi bănuind că un altfel de răspuns ar fi fost luat drept straniu. Abordând subiectul la modul cel mai direct era un alibi puternic atunci când venea vorba de el.
Profitând de faptul că profesoara începuse să le dea notele, se retrase spre unul din scaunele de lângă fereastră. Îi plăcea că nu aveau perdele în atelier, dacă ar fi avut ar fi fost vai şi amar de albul din ele cu atâta culoare folosită la pictat. Mici frânturi din noaptea trecută îi reveneau în memorie, la fel de vii ca atunci şi gândul îi zbura inevitabil la blond. Lovi capătul pensulei pe care o ţinea între degete pentru a justifica într-un fel lipsa sa.
Nu ştia de ce aseamănă dragostea cu focul. Flăcări, combustie… focul îi cuprindea fiecare parte a pielii atunci când se gândea la Adin. Nu se mai simţea la fel de rătăcit ca înainte, tânărul aducând acel sens în inima sa pe care nu îl avusese niciodată. Respira pentru a fi cu el, clipea şi aştepta numai pentru a se revedea. Restul devenise minuscul, insignifiant.
Zâmbetul ascuns la colţul buzelor sale dezvăluia puţin din ceea ce gândea. Spera totodată să poată termina orele mai devreme pentru a pleca să-l aştepte pe Adin. Îi promisese în acea dimineaţă; sigur, abia reuşise să rostească acel „da” printre săruturi şi mângâieri.

*
Sala de lectură a Conservatorului nu era niciodată plină, Adin venind destul de des pentru a-şi căuta cărţi la referate. Tocmai astăzi când se afla acolo cu gândul la alt gen de publicaţii sala era aproape neîncăpătoare. Bibliotecara deja îi oferise o foaie pe care să scrie cărţile şi cotele lor atunci când le găseşte, aşa că era prea târziu pentru a pleca. Oftă resemnat, sperând că până va găsi ce anume căuta el măcar jumătate din studenţii de acolo să plece. Era suficient de ruşinat că venise special să citească reviste sau cărţi pentru adulţi. Octavian devenise pentru el o enigmă mult mai complicată acum că îl cunoscuse intim. Sigur, puţinele cunoştinţe pe care le avea el nu erau suficiente pentru a-l lămuri asupra lucrurilor.
Nu ştiuse până atunci că a face dragoste cu cineva implică atâtea sărutări, tandreţe şi răbdare. Îşi imaginase nişte haine căzând şi restul petrecându-se rapid, ca o nevoie ce este satisfăcută pe moment. Actul pasional şi plin de dragoste lăsase în urmă dependenţa lui de Octavian, atât de subit, atât de copleşitor. Fusese destul de stânjenit pentru că se petrecuse totul pentru prima oară. Se încruntă dezamăgit, văzând numele cărţilor, dar nu şi ceea ce căuta el. Erau pentru adulţi, dar nu special pentru ce ar fi vrut. Renunţă dezamăgit, înapoind timid hârtia necompletată pe biroul bibliotecarei şi ieşind înainte ca aceasta să insiste în a-l ajuta.
Merse lent pe coridoarele ce duceau la sala unde avea următoarea oră. Liniştea din jur îi amintea de tăcerea lui Octavian. De sentimentele lui ţinute în secret atâta timp, şi abia acum realizând cât de norocos era pentru că îl avea alături. Poate dacă ar fi fost vorba de altcineva nu s-ar fi întâmplat la fel. Trase telefonul mobil din buzunarul de la blugii săi, cu gândul de a-l suna. Trecuseră deja şase ore numărate de când nu-i auzise vocea şi nici nu-l văzuse. I se părea suficient cât îndurase şi formă pe de rost numărul din zece cifre, aşteptând încordat ca iubitul său să răspundă.
— Alo?
Vocea lui Tavi îi făcea inima să bată rapid, cuvintele să dispară pe moment din gândul său. I se părea relaxat la telefon, judecând cu bucurie că avusese o zi uşoară la facultate.
— Sunt eu.
Îi spuse încercând să nu îi tremure glasul. Înghiţi în sec văzând că nu reuşeşte să îşi stăpânească emoţiile. Se îndreptă spre una din ferestre, privind de la etaj în curtea facultăţii.
— Ai terminat orele?
Întrebă Octavian şi auzi de partea cealaltă a firului foşnituri de haine şi lucruri. Probabil iubitul său se pregătea să plece, îşi spuse.
— Da! Vii să ne întâlnim?
Răspunse cu entuziasm, uitând de timiditatea cu care începuse conversaţia. Chiar dacă chiulea la o oră, nu conta decât că urma să-l vadă pe Tavi. Se simţea incredibil de bine, merita să aştepte şi lucrurile să decurgă firesc.
— Ajung în cincisprezece minute. Să nu pleci pe undeva pentru că nu mă descurc prin alte facultăţi.
Îl rugase şatenul, deşi nu se simţea chiar atât de neajutorat dar nici nu avea chef să umble ca bezmeticul după săli, catedre şi studenţi. Îi erau suficient trei ani în care făcuse tocmai asta.
— Te aştept jos, la intrare.
Promise cu glasul mulţumit. Deja se vedea în braţele lui, sărutat şi alintat la fel ca noaptea trecută. Închise telefonul odată ce încheiase convorbirea şi renunţă la a se mai întoarce în clasă. Câteva minute erau puţine, până ce îl revedea iar pe Octavian şi mai mult de atât, simţea nevoia să iasă afară în frig. Avea obrajii în flăcări din cauza emoţiei şi aşteptării. Gerul l-ar fi răcorit puţin înainte ca acesta să apară.