joi

Verde Crud

Auzea stropii de ploaie lovindu-se cu repeziciune de geam. Liniştea era întreruptă uneori de lătratul răguşit al unui câine maidanez, ce probabil la fel ca şi el, nu avea somn. Printre încuietoarea geamului venea un curent rece direct spre faţa sa,şi oricât ar fi încercat să se acopere cu pătura,îl simţea chiar şi prin material. Nu ştia cum devenise atât de tolerant,dar acum regreta că-l lăsase pe Adin să doarmă în patul său. Ar fi uitat de toate astea dacă ar fi avut somn.
Constata că este prea obosit pentru a mai dormi, şi se ridică pe marginea patului pentru a-şi trage aproape caietul pe care schiţa desenele sale. Poate o distragere a atenţiei de la probleme îi putea aduce odihna necesară. Se ridică lent pentru a nu-l deranja pe Adin,care dormea liniştit în fostul său pat. Îi venea să îl sugrume cu pătura la cât era de obosit şi de stresat,dar îşi amintea vag, bâjbâind printre caietele din sertarul de la bibliotecă,faptul că băiatul nu avea nici o vină. Se simţea ca un mort-viu,ale cărui acţiuni sunt departe de a fi gândite,ci mecanice,forţate de împrejurări. Găsi într-un final caietul său şi îl trase dintre celelalte,reuşind să le doboare,făcând puţin zgomot.
—Ce faci?
Se trezi blondul cu vocea adormită,frecându-şi pleoapele pentru a alunga somnul, şi căutându-l prin întuneric. Atunci când îl distinse se uită uimit către ochii tânărului care îl privea din partea cealaltă a camerei,ceva în inima sa rămânând pe loc. Oare Tavi ştia cât de frumos îi străluceau ochii în întuneric? Verdele crud din ochii săi era vizibil chiar şi pe negură. Adin se sprijini pe cotul drept, aţintindu-şi privirea spre Octavian. Arăta diferit. Chiar şi chipul său arăta altfel,părea mai vulnerabil. Ca un animal în cuşcă; nu ştiai dacă bestia se va repezi la tine sau se va cuibări spre colţuri întunecate.
—Culcă-te la loc.
Îl făcu Tavi să tresară,la auzul vocii lui. Adin lăsă privirea în jos, puţin încurcat. Oare ce avea de ascuns? Ce anume ţinea în mână?
—Ce ai acolo?
Întrebă hotărât să afle cu orice preţ. Ştia să fie persuasiv când situaţiile cereau asta,de aceea se ridică imediat de pe pat pentru a se apropria de Octavian. Acesta îl privi cu indiferenţă şi îi înmână caietul său cu schiţe.
—Uită-te repede,am chef să desenez acum.
Îl repezi, lăsând caietul în mâinile tânărului, pentru a-şi căuta prin geanta de la facultate creionul cu care schiţa de obicei.
Adin prinse caietul cu grijă în mâinile sale,deschizând prima pagină. Rămase uimit de frumuseţea pe care o regăsea în desenele lui Tavi,fie că privea peisajul în sine,sau numai acoperişul caselor şi crengile goale ale copacilor. Reuşise să captiveze măreţia unui moment.
Pagina următoare o mişcă cu mâna tremurându-i de gelozie. Şi-l imaginase pe Octavian drept un tip fără talent,searbăd şi monoton. Descoperea însă că ştia să fie profund şi atent,ceea ce îl făcea să-şi dorească să-l cunoască mai bine,chiar dacă îi era greu să recunoască asta.
Nici nu îşi găsea curajul să-l întrebe ale cui sunt portretele pe care le zărise desenate cu grijă pe unele pagini. Închise imediat caietul şi i-l înapoie grăbit de parcă ar fi deschis o cutie a Pandorei. Nu ştia de ce îi dau acel sentiment de lipsă şi dorinţa profundă de a primi ceva din ceea ce nu putea cuprinde cu mâna sau cu privirea. Nici nu ştia ce anume simte în acea clipă exact, de aceea se retrase grăbit spre patul lui.
—S-a întâmplat ceva?
Îl întrebă Octavian,observând printre altele şi reacţia sa,puţin cam ciudată. Măcar nu reacţionase ca de obicei; aşteptându-se ca acesta să arunce pe jos cu desenele lui şi să mintă cât de urâte sunt. Ceva nu se lega în noua atitudine a băiatului din faţa sa.
—Nu mă simt bine…
Pronunţă timorat,sperând ca Tavi nu va insista. Se trase cu spatele la perete prinzând perna în braţele sale,acoperindu-se la loc cu pătura. Încerca să uite imaginile pe care le văzuse în desene,care îi rămăseseră în minte şi se derulau ca un film. Uneori reuşea să se tortureze singur.
Octavian se retrase de lângă bibliotecă aşezându-se pe pat, rezemat de noptieră desfăcuse caietul pentru a se apuca de desenat. Ignorase răspunsul tânărului blond pentru că ştia că minte. Probabil fusese atât de frapat de modul său de a desena încât nu reuşise să îngâne altceva. Poate se simţea intimidat şi inferior,gândi privind cu coada ochiului la el,în timp ce tânărul stătea cu bărbia lipită de genunchi privind în gol. Tresări când se întoarse spre el,lăsându-şi spatele pe pervazul de la fereastră,ferind draperia şi perdeaua.
—Vezi să desenezi în întuneric?
Întrebă Adin,privind la modul în care tânărul aranja în spatele său draperia pentru ca lumina de afară,chiar dacă era noapte,să cadă exact pe caietul său cu schiţe.
—Nu îţi face probleme,nu e prima dată când fac asta.
Desfăcu atent caietul, trecând peste paginile deja desenate,la cele albe,pe care urma să schiţeze ceva. În sinea sa deja găsise obiectul perfect pentru a fi desenat,numai că nu ştia cum şi când să înceapă…şi nici dacă Adin putea fi denumit obiect.
—Vrei să ridici puţin capul? Nu stai într-o poziţie bună.
Abia acum Adin îşi dădea seama că el este cel care va fi desenat şi îşi îndreptă umerii tăcut,încordându-se. Nu-i venea să creadă că Tavi are de gând să-i facă tocmai lui portretul! Îl privi într-un fel deranjat,asta însemna că se va lipsi şi el de somn,nu numai Tavi. Îşi strânse braţele în jurul pernei,privind cu rugăminte în gol; vroia să-şi vadă chipul desenat de tânăr…să vadă prin ochii lui, dacă nu s-ar fi simţit atât de confuz,atât de dezamăgit că uitase pe moment de planul său de răzbunare.
—Probabil a-i să-ţi baţi joc de acel desen numai din cauza mea. Ştiu că nu mă suporţi.
Îi vorbi cu antipatie în voce,încercând să-l convingă să renunţe. Măcar aşa s-ar fi convins pe sine că este o idee rea de a se împrieteni cu Tavi. Încercă să se încrunte şi să ţuguie buzele pentru a-i da de furcă tânărului,care deja se apucase să deseneze.
—Şi cum ţi-ai dat seama de asta,când nici nu mă cunoşti?
Îi sublinie Octavian făcându-l să mute imediat privirea în altă parte şi să uite de strâmbături şi alte grimase. Ştia că are dreptate,deşi nu ar fi recunoscut.
—Nici nu-mi doresc!
Negă cu vehemenţă,dar în sinea sa regreta deja spusele. Ar fi vrut să ajungă la o înţelegere,şi îl enerva cel mai mult faptul că nu reuşea să se decidă. Nu ştia ce se întâmplă cu el. Refuza să creadă că îl făcea să se simtă atât de nevoiaş şi de speriat,când până atunci fusese plin de încredere în sine,şi optimist.
—Va deveni inevitabil. La un moment dat mă vei cunoaşte până la un punct,doar împărţim aceeaşi cameră.
Îl contrazise,făcându-l atent în timp ce schiţa. Ochii lui nu i se dezlipeau de pe caiet,uneori trecând peste chipul tânărului, reţinând din trăsături. Seriozitatea din vorbele sale spulberase negaţia lui Adin,care se pregătise să-i răspundă iar pe un ton antipatic.
—Poate că da,dar nu mă interesează. Eu mă culc,dacă ai chef să desenezi,găseşte-şi pe altcineva.
Lăsă perna la capul patului, băgându-se sub pătură pentru a dormi. Nu avea de gând să cedeze aşa uşor victoria celuilalt. Probabil Octavian încerca numai ca ei doi să se înţeleagă bine şi atât. O făcea doar pentru el,din egoism,îşi spuse întorcându-i spatele.
—Suntem numai noi doi în camera asta. Pe cine vrei să desenez?
Refuză Tavi să accepte scuza sa patetică de a dormi. Măcar reuşise să termine portretul,deşi nu era bine conturat. Îşi închise caietul şi îl puse lent pe noptieră,pregătindu-se şi el să doarmă. Chiar dacă nu ajunsese la o înţelegere cu Adin,discuţia cu tânărul îl relaxase destul pentru a putea închide ochii şi a se lăsa furat de somn. Măcar el,căci de cealaltă parte,tânărul blond fixa cu regret zidul. Nu-şi rostiseră nici măcar un „noapte bună”,chiar dacă era trecut de miezul nopţii. Poate că ar fi fost mai bine să stea în cameră cu Robert sau cu Sandra,dar acum era prea târziu.
Îl auzi pe Tavi oftând şi inima sa tresări,împlinindu-se de fericire atunci când auzi vocea rostindu-i un „Noapte bună” adormit. Îşi muşcă buzele şi închise ochii cu putere stăpânindu-se să-i răspundă. Zâmbi fericit,în sinea sa valsând căci fără să vrea obţinuse ce-şi dorise. Octavian ceda,şi acum îi trebuiau metode noi pentru a-l înfrânge definitiv pe tânăr.

*

Bucătăria mirosea a cafea proaspăt prăjită. Robert ca de obicei, îşi făcea cafeaua de dimineaţă,oprind în alte trei căni mici şi pentru ceilalţi tineri. Sandra se trezise prima,pregătindu-le câte un sandviş de fiecare şi plecase la liceu. Aflase că este în ultimul an la Asistenţă medicală; anul următor urmând să dea la medicină pentru a-şi continua studiile. Măcar avea pe cineva în casă priceput,pentru ocaziile în care unul din ei s-ar fi îmbolnăvit.
—Miroase bine…Mormăi Octavian,trecând mâna pe sub bluza de pijama pentru a-şi scărpina mâna stângă. Dimineţile îl făceau să se simtă ciudat uneori,mai treaz decât atunci când dormea până după-amiaza. Numai că furnicăturile pe pielea sa erau de la răcoarea din bucătărie, Robert lăsând geamul deschis. Imediat se grăbise să-l închidă însă, ştiindu-l că nu suportă frigul.
—Ai dormit bine cu Adin în cameră?
Întrebă zâmbind atunci când Tavi dădu din cap. Bănuia că nici până acum cei doi nu reuşiseră să se înţeleagă şi i se părea amuzantă încăpăţânarea lor,mai mult a tânărului blond.
—Face nazuri în continuare. E doar un puşti răsfăţat.
Răspunse ceva mai vehement ca noaptea trecută. Uneori dimineţile îl făceau să vadă lucrurile mai clar…sau mai diferit. Nici el nu-şi dădea seama.
—Ai grijă cum te porţi cu el. A spus că tatăl său îl cunoaşte pe Dl. Popescu,şi nu vreau să ne dea afară din cauza lui.
Îi atenţionă Robert cu vocea joasă,atent să asculte dacă se aud paşi pe hol. Erau numai ei trei în casă,şi aştepta ca Adin să se trezească dintr-o clipă în alta. Orele de dimineaţă începeau la opt şi mai era o oră până la şapte,când acesta ar fi trebuit să se trezească.
—Ştii foarte bine că sunt atent în ceea ce fac. Se apără imediat ce se aşezase la masă, mâncând din sandvişul de pe farfuria sa. Robert uneori uita că dintre ei doi,Octavian era cel care lua iniţiative şi propunea idei. Iar problemele le rezolvau împreună, dar pe baza sfaturilor lui. Înghiţi câteva guri din cafeaua pe care amicul său o pregătise după care îl privi cu atenţie. Acum trebuia să-i spună de întâmplarea din seara trecută.
—Ieri înainte de a mă întoarce am dat peste cineva la magazin. Am plecat să-mi iau ceva de mâncare…dar nu am mai reuşit.
Robert se încruntă şi îşi lăsă pe farfurie sandvişul din care mânca. Tavi avea ceva serios să-i spună,citea asta din ochii tânărului.
—Despre cine e vorba?
Deşi în sinea sa începuse să dezbată o listă cu persoanele posibile pe care Tavi le putea întâlni. Făcuse bine că nu se apucase să sugereze tocmai el pe cineva,pentru că Robert ştia că amândoi nu au alte cunoştinţe în capitală în afară de colegii şi colegele de facultate şi câteva persoane de la alte clase. Nici unul, nici celălalt nu aveau rude în Bucureşti.
—Profesorul de Arhitectură.
Răspunse Octavian,lăsându-l cu gura căscată,apoi făcându-l să se încrunte revoltat. Omul acela nu-i plăcea deloc,şi ceva îi spunea că Tavi nu avea să-i dea veşti prea bune.
—Ai vorbit cu el?!
Ridicase vocea,arătându-şi surpriza şi dezaprobarea. Octavian putea face uneori lucruri neaşteptate. Slavă D-lui îl cunoştea de pe vremea când părinţii lui trăiau,şi ştia că atunci când mama sa îl ruga să nu facă ceva,sau să nu se ducă într-un loc anume,Octavian aplica psihologia inversă şi făcea exact ce i se interzicea. Niciodată nu ştiuse şi nici nu bănuia cum merge gândirea prietenului său,tocmai când avea impresia că acesta îşi formase o impresie clară despre ceva anume,sau că era decis asupra unui lucru,îl uimea schimbând direcţia sa de acţiune. Nu era tipul căruia să-i poţi ghici comportamentul în anumite situaţii. Nu se comporta după scenarii stabilite.
—A trebuit să accept invitaţia sa de a ne plimba cu maşina. A zis că era vorba de proiectul acela la Arhitectura.
Începu Tavi oftând. Se apropria din ce în ce mai mult de partea în care urma să-şi dezamăgească cel mai bun prieten. O făcuse deja de atâtea ori încât în sinea sa nu mai suferea ca la început. Se întâmpla des ca aşteptările să ne fie înşelate,după părerea sa, nu era sfârşitul pământului…Tocmai în a trece peste asta,era adevărata provocare.
—Ai urcat în maşina lui?!
Tipă Robert,trecându-şi mâna prin păr,agitat. Acum îşi dădea seama că profesorul lor nu are de gând să cedeze cu avansurile pe care i le făcea lui Tavi,ci să meargă până în pânzele albe.
—Ţi-a făcut ceva?! Îşi aminti cât de trist se întorsese Octavian seara trecută şi prin minte i se desfăşurau numai scenarii ciudate.
Tânărul dădu negativ din cap,zâmbind într-un fel ce-l făcea pe Robert să ofteze uşurat,dar şi să se teamă de ceea ce ar putea face.
—Nu are şanse.
Se ridicase de pe scaun pentru a lua o ţigară din unul din pachetele pe care Robert i le ţinea în dulapul de la bucătărie. Când nu mai avea în pachetul său,apelând la cel din dulap pentru urgenţă. Acum îl desfăcea pentru că era mai aproape. Robert îl privi aşteptând să îi spună restul întâmplării.
—A spus că ne pică pe amândoi dacă nu acceptăm să luăm parte la proiect.
Îşi aprinse ţigara,ştiind că Robert va reacţiona agitându-se ca de obicei. Tânărul stătea atât de prost cu calmul şi cu răbdarea încât Tavi era nevoit uneori să ţipe la el,deşi nu-i stătea în caracter,el fiind mai calm dintre cei doi.
—E nebun! Îi spuse agitându-se exact cum prevăzuse; şi se ridică de pe scaun,luând bucătăria la paşi mărunţi. Octavian dădu din cap,văzând cât de repede se pierde cu firea prietenul său cel mai bun.
—Mergem la decan! Nu are dreptul să ne impună asta! Cum îşi permite să se dea la un student de-al său,când ştie că regulamentul interzice asta! Şi de ce tu?! La naiba! Să ne pice numai să te lase în pace!
Aştepta calm ca amicul său să spună măcar jumătate din ce avea pe suflet. Trase din ţigară privind pe geam,uitându-se atent pe aleea ce ducea spre strada principală. Îşi muşcă buzele zărind maşina profesorului. Aproape că uitase de ţigara din mână şi de Robert. Omul acela chiar nu avea scrupule.
—Tavi?! Tavi!
Tânărul tresări când Robert se aproprie de el. Tânărul urmă cu privirea spre ce anume privea prietenul său,şi zări maşina. Îşi duse mâna la gură,ochii săi căprui mărindu-se,înţelegând cui aparţine maşina care avea farurile aprinse. Silueta care se distingea la volan nu putea fi decât a profesorului lor. Privi speriat spre Octavian,care se uita calm spre maşină,ca şi cum ar fi văzut o persoană oarecare trecând pe stradă.
Robert înghiţi în sec. Un asemenea bărbat era periculos,şi tocmai pe Tavi îl găsise să-l urmărească. Abia că îşi găsea liniştea după moartea părinţilor săi,şi acum acest profesor se obsedase de el.
—Trebuie să vorbim cu cineva despre asta.
Îl sfătui cu hotărâre în glas,dar îl auzi zâmbind calm. Oare ce avea acesta de gând?! În ochii săi verzi nu exista nici o urmă de frică,nici de resemnare…ci de calm şi siguranţă. Nu ştia de unde provine forţa interioară a prietenului său,când el s-ar fi panicat mai rău ca o damă stresată.
—Nici nu mă gândesc. Am să-i arăt care este mai bărbat dintre noi doi,dacă îşi imaginează că sunt un tip care să se teamă de ameninţările lui.
Vorbi cu hotărâre stingând ţigara în scrumiera de pe masă şi ieşind din bucătărie pentru a se îmbrăca. Tânărul îl urmă pe hol,cu îngrijorare. Dacă Tavi era aşa calm însemna că are un plan,iar planurile lui Tavi însemnau că ceva anume se va duce de râpă. Ştia prea bine că atunci când amicul său îşi propunea să ruineze viaţa cuiva o făcea fără a privi în urmă. Ştia pentru că se numărase printre victime.
—Ai să vezi că imediat ce ies o şterge. Nici nu e în stare să dea ochii cu mine. Îşi va da seama până la urmă că sunt persoana greşită,dar va fi prea târziu. Pronunţă cu o voce sinistră ieşind pe uşă.
Robert rămase privind în urmă la uşa din lemn de cireş,închisă cu forţă de Tavi. Plecă de acolo,intrând iar în bucătărie,şi fără să stea pe gânduri se duse direct la geam îngrijorat de ce îi spusese amicul său. Imediat ce-l văzu pe tânăr ieşind din bloc maşina se puse în mişcare,profesorul fiind asigurat că tânărul pe care pusese ochii vine la ore în acea zi de vineri. Tânărul tremură cu gândul la cât de exact intuia Tavi uneori;dacă nu l-ar fi ştiut cât este de blând şi de iubitor poate că s-ar fi temut,dar se simţea mai mult protejat.

*
Vocile celor doi tineri îl treziră în cele din urmă pe Adin. Deschisese ochii atunci când Tavi se trezise,dar renunţase la a se ridica din pat odată cu el. Nu-i inspira că ar fi un tip matinal şi nu avea chef de contradicţii în locul micului dejun. Respiră aerul rece din cameră,pentru că Octavian lăsase fereastra deschisă. Se ridică resemnat din pat când auzi alarma la telefonul său mobil uitat pe noptieră. Azi abia aştepta să-şi sune sora mai mică şi tatăl pentru a le povesti ce făcea. Imediat ce opri telefonul zări pe noptiera opusă caietul cu schiţe al lui Tavi. Privi cu suspiciune prin cameră, deşi era singur, şi se repezi fără a se gândi a doua oară asupra caietului,grăbit să-şi vadă portretul desenat de Octavian.
Aproape scăpă caietul din mâini când realiză că desenul făcut de tânăr nu se asemăna cu privirea pe care o avusese în acea noapte,când stătuse încruntat numai pentru a-i da de furcă,ci îi prinsese expresia din ziua în care se întâlniseră,când zâmbise văzând că sora sa îi făcuse atâtea bagaje. Nu îşi imaginase că Tavi reţinuse atât de bine zâmbetul său,arătând chiar vesel în schiţă,la fel de vesel ca de obicei,pentru că avea o fire sociabilă şi era deschis cu ceilalţi. Lăsă caietul la loc pe noptieră. Octavian era pentru el ceva de neînţeles,iar acum se hotărâse mai mult ca niciodată să-i descopere punctele slabe,pentru că tânărul citise prin el ca printr-o carte fără coperţi.