duminică

Vitraliul emoţiilor

Ura acea zi,dispreţuia clipa în care se născuse. Venirea sa pe lume era numai un şir de momente tragice, aducând cu ele doar suferinţă. O avea în el, în lacunele din privire, pe buze, în sânge când îl simţea rece ca de gheaţă, amorţindu-i trupul.

Ar fi vurt să oprească totul acolo, să sfârşească înconjurat de negura pe care o cunoscuse în fiecare noapte. Numai că Adin descoperise calea de a ajunge până în adâncul sufletului său şi să se oprească definitiv acolo. Schimbase viaţa sa definitiv, într-un mod radical, pentru că nu îşi imaginase că se va îndrăgosti vreodată. Nu crezuse în dragoste până atunci, îşi folosise emoţiile şi sentimentele pentru a picta şi nimic mai mult. Adin îi arătase că este în stare să-l facă fericit. Acest lucru îi dădea puterea de a merge mai departe.

Modul în care îl săruta tânărul demonstrau din plin sentimentele împărtăşite, şi mai presus de orice, dorinţa dintre ei doi. Degetele lui Adin îi prindeau pletele între ele, atingând uşor de la rădăcină spre vârf cu uşoare convulsii atunci când sărutul lor se intensifica. Mâinile lui căutau cu înflăcărare peste tricoul tânărului fermoarul pentru a-l da jos.

— Stai puţin,Tavi…Îl opri, respirând din greu, privindu-l direct în ochi fără să-i dea drumul din braţe. Îşi sprijinise afectuos capul pe umărul lui drept, sărutându-l pe gât. Ştia că nu o face cu intenţie, dar ar fi vrut să se grăbească.
— S-a întâmplat ceva? Te simţi bine, poate ai băut prea mult?
Adin râse amuzat, sărutându-l apăsat pe buze. Unul dintre modurile sale preferate, pentru că buzele lor se mulau perfect, asigurându-l de potrivirea lor nu numai pe plan sentimental.
— Nu m-am îmbătat. M-am prefăcut să te aduc în cameră…să fim singuri, noi doi. Continuase să-l sărute pe obraz de mai multe ori în semn de iertare, pentru că nu ştia dacă Tavi ar fi vrut să plece mai devreme de la masă. Era ziua lui de fapt, el ar fi trebuit să decidă. —Te superi? Clipise cu inocenţă,uneori prefăcută dar la fel de atrăgătoare pentru şaten, care deja zâmbea amuzat.
— Nu mă supăr. Era rândul său să îşi controleze respiraţia, acum că Adin îl luase pe nepregătite cu un alt sărut. — Data viitoare să îmi faci un semn. Mai bine aşa.
— Îmi place cum gândeşti…Făcu tânărul cu ochiul, jucându-se cu marginea de jos a tricoului său. — Azi mi-ai lipsit mult. Aş fi vrut să avem mai mult timp pentru a petrece numai noi doi.
Tavi se depărtă de el, lăsând spaţiu suficient pentru a-şi aprinde o ţigară. Adin aprinsese numai lampa de pe una din noptiere şi semi-întunericul îl îndemnau să stea jos pe pat pentru câteva clipe de relaxare. Subiectul trecea spre o parte despre care nu avea chef să discute. Înainte de a răspunde se aşezase jos, pe patul lui, fixându-şi iubitul cu o invitaţie tacită.
— Avem timp destul toată noaptea.
Îi şopti imediat la ureche, când acesta se cuibărise în braţele lui, aşezându-i-se în poală. După privirea lui judeca singur că subiectul nu va fi încheiat încă.
— Vor mai fi zile ca cea de azi? Când va trebui să te duci pe acel.. şantier? Ştia că presează subiectul, mai ales într-un moment aşa delicat. Dar ceva în privirea lui Tavi nu îi plăcea. Era ceva ce recunoscuse de atâtea ori, dar până acum nu abordase subiectul în speranţa că acesta va vorbi din proprie iniţiativă. Ştia că este sincer, însă unele lucruri le ocolea atât de bine încât dacă nu îl cunoştea, nu şi-ar fi dat seama.
— Două săptămâni, în care eu şi Robert vom dormi acolo.
Avusese iniţiativa de a-l ţine cu mâinile de talie, Adin zvârcolindu-se enervat pentru a se da jos. Poate că sub alte circumstanţe jocul l-ar fi amuzat, dar acum nu-şi dorea altceva decât să evite subiectul.
— Când aveai de gând să îmi spui?! Când ajungeai acolo?! Se oprise pentru a-i prinde obrajii cu palmele. Îi îndreptase capul spre el, dar ochii lui îl evitau. Până şi mâinile sale nu aveau acelaşi îndemn de a-l ţine strâns în braţe.
— Nu ştiu!
Strânse nervos filtrul ţigării, care aproape i se turtise între degete. Avea de gând să îi spună toate astea până la urmă, pentru că nu dorea să îl mintă. Dar unele lucruri trebuiau să rămână în adâncul său.
Inima sa începuse să bată dureros când iubitul său plecase din braţele lui, tânărul acoperindu-şi faţa cu palmele.
— Nu te înţeleg Tavi. Nu înţeleg de ce mă minţi…
— Pentru că nu vreau să suferi din cauza mea! Pentru că nu vreau să te văd plângând! Îmi asum singur responsabilitatea pentru alegerile proaste din viaţa mea. Tu nu ai greşit cu nimic…
Adin tresări, lăsând lacrimile să curgă liber pe obrajii lui în jos.
— Dar şi eu fac parte din acele alegeri!
Ridică tânărul vocea, recunoscând că era profund rănit de acele cuvinte. Tavi nu-l tratase niciodată atât de rece, ştia că este iubit.

Citea totul în ochii iubitului său, acea tristeţe adâncă şi chemarea pierdută, dar nu avea să-i permită să-l ţină departe când tot ce-şi dorea era să-i fie alături în orice clipă, bună sau rea. Se simţea mai aproape de sufletul lui Tavi ca niciodată, la orice pas gesturile lui vorbeau fără ca el să-şi dea seama. Iar el ştia totul pe dinafară pentru că dragostea pentru el îl învăţase să aibă grijă şi să-i fie alături.
Octavian prinsese mâna lui atunci când fără să vrea o întinsese cu disperare. Nu contesta dragostea lui în nici o clipă, mai ales când lacrimi calde îi atingeau degetele.
— Nu vreau să trăieşti în întunericul din inima ta. Ci aici cu mine, unde ţi-e locul. Poate că ai ales o cale greşită, dar îmi dau seama când eşti fericit. Adin îl sărută de câteva ori pe gât. Tavi era prea încordat în acele clipe. — Te-am supărat…
— Nu.
— Nu ştiu cum să te întreb toate aceste lucruri. Îmi doresc din toată inima să le ştiu, să te înţeleg. Dar când eşti rece, când eşti cald…Nu ştiu la ce să mă aştept!
Tavi începuse să râdă. Avea râsul vesel, nicidecum afectat. Adin tremura în braţele sale. Se domolise, fiind ceva mai relaxat.
— Tavi…nu m-ai privit niciodată aşa…Remarcă tânărul, depărtându-se puţin pentru a-şi întipări în minte ochii lui verzi care păreau a străluci cu o intensitate adâncă.
— Normal. Nu ţi-am spus până acum cât de mult te ador. Ai dreptul să ştii ce gândesc şi ce fac, să te am alături de mine pentru că asta ne dorim amândoi.
Suspinase mulţumit, se lăsase topit de sărutul lui Tavi şi de acele cuvinte care veneau pe neaşteptate. Nu îi spunea că îl iubeşte, dar adoraţia împletea dragostea cu credinţa absolută. Zâmbise punându-şi mâna dreaptă pe pieptul tânărului. Inima îi bătea atât de tare încât nici cele mai performante tobe nu ar fi putut imita acele bătăi.
— Te iubesc, dar ştii asta deja.
— Nu mă deranjează când îmi repeţi…Glumi Octavian aşezându-se înapoi pe pat, trăgându-l pe Adin în braţele sale. Îşi unise degetele cu ale lui, aşteptând ca tânărul blond să se oprească din sărutat. Uneori avea momente în care simţea nevoia numai să-l ţină în braţe, pur şi simplu. Ar fi stat aşa ore întregi, simţindu-se calm şi împăcat.
—Ai să-mi spui ce s-a întâmplat?
Îşi trecea degetul arătător peste conturul buzelor lui pline, fără să apese, numai atingând uşor. Tot ce ţinea de Tavi i se părea inedit şi foarte atrăgător. Sentimentele lui erau speciale, când îl iubea cu toată forţa, dăruindu-i momente de plăcere pură prinzându-l ca pe un sclav în lanţuri pentru că şi le dorea cu patimă. Era sigur că Tavi proceda la fel şi atunci când cineva îi provoca dispreţ. Nu uitase că la început se temuse de el, de acea furie din privirea sa. Îl domolise pe parcurs, pentru că era norocos să-i fie alături.

Octavian aprobase din cap, ţinându-l cu braţele de talie fără a-l apropria. Poate că o făcea din instinct, dar simţea nevoia să-l privească în ochi. Uneori acolo găsea răspunsuri ascunse, la care el nu reuşea să ajungă singur.

Cuvintele veneau de la sine, ştiuse că la un moment dat va trebui să-i spună. Începuse prin a-i povesti despre profesorul său, toate acele provocări şi ameninţări dintre ei. Nu numai el era la mâna lui Codreanu, ci inclusiv Robert. Amândoi riscau să fie picaţi la examen dacă el nu ar fi acceptat să participe la proiect. Nu ocolise nici prima dată când îşi pierduse cumpătul, ştia că nu există scuze dar nici nu le-ar fi căutat. Scuze nu existau nici pentru profesorul său. Violenţa curgea prin venele lui din ziua în care pierduse puritatea copilărească, şi devenise o relicvă a ceea ce fusese odată. Ceva rătăcit, fără scop, cedând în plăcere şi durere pentru că îi aminteau de viaţă. Adin regăsise lumina dragostei din inima sa, o adusese la suprafaţă cu răbdarea şi insistenţa lui.
Vorbele lui Tavi îl făceau să tremure cu fiecare frază revelată. Aşteptase să audă adevărul, de la indignare pentru că nu accepta ca cineva să-l folosească pe Octavian, trecuse la îngrijorare. Acum ştia de ce era atât de obosit, tocmai de ziua lui. Îi strânsese mâinile cu ale sale, ascultând totul despre cursa nebunească, motivele lui Tavi şi înţelegea o parte din faptele lui.
— Poate ar trebui să vorbeşti cu cineva, pentru a scăpa de omul acesta. Nu vreau o viaţă în care să trăiesc cu teama în suflet că într-o zi vei păţi ceva dintr-o nebunie ca asta. Am încredere în tine, dar nu-mi pot stăpâni frica.
— Atunci nu îţi face probleme, Adin. Niciodată nu am făcut ceva fără să fiu sigur de reuşita planurilor mele. Şi nimic nu îmi stă în cale, nimic nu ne va despărţi.
Oftase puternic. Se simţea liniştit, acum că adevărul era la lumină şi putea judeca singur întâmplările din viaţa lor. Toate îi afectau pe amândoi, nu numai pe Tavi.
— Ah! Am uitat…
Se trase tânărul grăbit din braţele lui, fără ca acesta să apuce să protesteze pentru depravarea de căldură şi tandreţe. Îl privea curios, dar abia acum îşi dădea seama că acel cadou era pentru el.
— Adin, nu era nevoie să îmi cumperi nimic.
Îşi încrucişase braţele şi picioarele pentru a fi mai convingător. Îi era de ajuns să-l aibă alături, lucrurile materiale nu se puteau compara cu prezenţa lui Adin în viaţa lui.
— Ba da. Se împotrivise tânărul apropriindu-se iar de el. Îl trăsese cu grijă de braţe pentru a-i pune în palmă cutia cu cadoul.
Cutia dreptunghiulară era destul de elegantă pentru a ascunde ceva preţios în ea. Şi nimeni nu mai trebuia să îi spună că ceva costisitor se află înăuntru. În momente ca acestea se simţea inferior, nu avea o moştenire materială ca Adin. Trăia modest de pe-o zi pe alta, şi fără muncă nu ar fi reuşit să izbutească. Chiar şi aşa se temea că într-o zi nu va putea trăi numai pentru a picta.
— Arunc cutia dacă vrei. Te uiţi aşa urât la ea…
— Cutia? Nu…Imediat deschid…
Se bâlbâi, întrerupt din meditaţia sa scurtă. Respecta dorinţa lui Adin, pentru el ar fi făcut orice. Capacul se deschidea uşor, ridicat în sus dezvăluia un material mătăsos între care era aşezat cu grijă un lanţ cu pandantiv.
— O stea…
În asemenea clipe deşi intuia totdeauna însemnătatea dincolo de cuvinte, acele expresii simbolice, totul era prea apăsător pentru a descrie şi răspunde concret. Sau poate că avea o slăbiciune şi nu-şi dădea seama.
— Acea stea care să-ţi lumineze calea. Să fie cu tine întotdeauna pentru că nu vreau să te pierzi, Tavi.
— Cum aş putea să mă pierd când eşti cu mine?
Îl sărutase profund, mulţumit că între timp Adin se gândise să-i pună lănţişorul la gât. Îşi lăsase ochii în jos pentru a admira materialul alb şi luminos, ce reflecta umbrele şi lumina din jur. Îi amintea de veselia iubitului său, sclipirea din ochii lui şi modul în care iubea.
— Eu văd stele mereu când mă săruţi.
Râse acesta, muşcând în glumă buzele lui Tavi. Se lăsase prins de ambele braţe, tânărul trântindu-l cu forţă în pat, sub el. Era dominant, dar acest lucru nu îl deranja, căci o făcea cu dragoste.
— Cred că în noaptea asta o să vezi o galaxie întreagă…
Îi spusese cu intenţia de a-l săruta dar tânărul izbucnise în râs, trăgându-l peste el amuzat. Braţul lui stâng era pe umerii lui Tavi, jucându-se cu degetele în părul său, iar în mâna dreaptă ţinea acea stea care reflecta de acum dragostea lor.