marți

Fumaj muzical

Formele geometrice îl fascinaseră dintotdeauna, limbajul strict al acelor contururi ascuţite cu denumiri matematice şi arhitecturale.  În ochii lui erau perfecţiunea, creată de mâna umană. Una din comorile ce rămâneau ridicate în picioare, rezistând timpului pentru a arăta că oamenii sunt capabili să ridice, nu doar să distrugă. A depăşi condiţia umană era un ţel, o ambiţie pură la care se putea numai visa. Dar văzând astfel de creaţii nu se putea abţine din a nu fi împlinit că trăieşte pentru a admira. Că simte fiecare colţ, fiecare zid sau coloană ca fiind acolo pentru a uni ceva spre un scop apriori. Păşise lent, încordându-şi picioarele pentru a-şi controla mersul. Talpa pantofului i se lipea şi dezlipea de pe marmura închisă într-un ritm dual, încercând să intre în atmosferă cu grandoarea sălii în care se afla.
Alesese coridorul de pe margine, având în faţă scena şi în vederea periferică, aşezarea scaunelor. Mirosul de lemn uzat, de materiale şi vopsea rămăsese prins în pereţii tapetaţi. Era izul creaţiei, al inspiraţiei şi al spontaneităţii. Îşi imaginase sala aşa cum probabil ar fi arătat înainte de Revoluţie – plină ochi, cu oameni pe scaune şi pe lângă scaune. Oameni entuziasmaţi, oameni recunoscători pentru fiecare clipă de divertisment şi cultură. Dispăruseră…Constatase printre pleoapele lăsate în jos, goliciunea şi lărgimea singuratică a sălii de spectacole. Azi abia că îşi mai puteau permite bilete la teatru sau operă. Adevărul încă mai zăcea printre acele scaune, acele memorii, imprimate în fiecare spectacol, iar şi iar, fie pentru câteva ore. Iar cei ca Adin duceau mai departe trecutul greu, cei ce aveau responsabilitatea de a ridica arta deasupra corupţiei.
Îşi înghiţise dezamăgirea ştergând orice urmă de melancolie de pe chipul său imediat ce auzise paşi străini dinspre intrare. Venise acolo pentru repetiţiile lui Adin, să-l asculte, să-i fie alături. Îşi imaginase că vor mai veni şi alţii, dar nu aşa devreme. Nu luase loc undeva încă, ci se întorsese cu faţa spre cei care soseau, măsurându-i pe fiecare cu o privire critică. Erau mai tineri decât el, diferiţi, prin gândire, imagine şi fapte. Îşi scosese o ţigară din pachetul mototolit, prinzând-o între dinţi în timp ce-şi căuta bricheta prin buzunar. Îi mai examinase odată pe cei care veniseră să asiste repetiţiile, provocând să i se reproşeze gestul. Zâmbise văzând cum şi alţii îşi aprind ţigările, şi se apropriase de una din ferestre, deschizând-o uşor cât să lase fumul să iasă. Unele lucruri nu se schimbau niciodată, şi deşi nu ar fi spus-o cu voce tare, se recunoştea în greşelile celor mai mici decât el, în teribilismele şi jocurile lor.
Ridicase capul auzind gălăgie pe scenă, văzând cortina mişcându-se. Muşcase de buza de jos, senzaţia de nerăbdare şi emoţie făcându-l să stingă ţigara abia începută. Nici nu realizase că e pe punctul de a aprinde alta când auzise o voce din spate:
-          Asta e a doua. Şi nici nu ai ajuns bine.
Reproşase tânărul blond inspectându-l de jos în sus. Nu-l mai văzuse niciodată îmbrăcat atât de îngrijit, rămânând câteva clipe cu ochii aţintiţi spre linia călcată cu grijă a pantalonilor lui de stofă, sau la cămaşa ale cărei cute lipseau cu desăvârşire. Doar pletele lui rebele aduceau dezacordul între hainele alese cu bun gust, făcându-l să-şi dorească un pieptene de rezervă. Oricât de atent ar fi fost Tavi la detalii, omul dezordonat şi lipsit de stil în a se îmbrăca îl definea în ultimă măsură. Măcar pe sub acele haine se afla un trup cum numai în cărţile de Istoria Artei se regăseau, deşi modestia iubitului său îl împiedica uneori să-i şi împărtăşească gândul.
-          Am venit mai devreme, mă gândeam că o să ajungi aici până la urmă. Dar nu ştiam când se termină întâlnirea voastră.
Îi vorbise îndeaproape, Adin ridicându-se pe vârfuri în timp ce sorbea cu intensitate fiecare cuvânt ce-i era adresat. Lipsa lui Tavi aproape o zi întreagă îl făcea să tremure pe dinăuntru la fiecare apropriere între ei. Mintea i se învârtea de emoţie ştiind că va fi ascultat pentru prima oară într-o sală deschisă, nu de alţii, colegi de-ai lui sau alţi studenţi la Conservator, ci chiar de Octavian. Era nerăbdător să-l facă mândru, să-i demonstreze că muzica ce exista în inima lui prindea contur şi mai mult cu el alături.
            Zâmbise languros, închizând uşor ochii atunci când Tavi îi furase un sărut scurt pe obraz. Simţea afecţiunea din gesturile lui, şi chiar dacă avea să trăiască momentul pentru că iubitul lui era acolo, nu se putea abţine a nu anticipa o seară pasională între ei.
-          Mă duc înapoi, înainte ca profesorul să nu zică ceva. Să mă aştepţi până terminăm repetiţiile!
Precizase cu vocea entuziasmată, făcându-l pe tânărul şaten să surâdă şi să dea afirmativ din cap. Îl urmase cu privirea până ce trecuse de partea cealaltă a coridorului improvizat, ce dădea spre culise. Ridicase din sprâncene auzind chicoteli din spate, venind din partea tinerilor din grupurile ce se aflau aşezaţi pe scaune. Dăduse din umeri, hotărât să nu lase astfel de ieşiri să-i strice buna dispoziţie. Luase loc pe un scaun aflat la margine, trăgând din mucul de ţigară care-i mai rămăsese aprins. Adin îl făcea să uite de lucrurile imediate, îi paraliza gândurile încât uneori îl frustra. Ar fi vrut să-i poată rezista, dar cu cât încerca mai mult, cu atât se trezea adâncit în sentimente.
            Stinsese ţigara odată ce observase cortina ridicându-se, despărţindu-se de scenă ca un fum vişiniu ce se evaporă în valuri catifelate. Primul care îşi făcuse apariţia era profesorul lor, îl recunoscuse după bagheta cu care se dirija de obicei o orchestră. Nu privise înspre puţina audienţă care se afla pe scaune şi tuşise doar, în vreme ce lua locul în mijlocul scenei, unde avea partitura pe suport. Stătea atât de drept încât Tavi îi invidia postura, chiar dacă era cu spatele la ei, se putea observa prin încordarea trupului cât de mult se străduieşte să stea în acel mod. Observase scaunele speciale aranjate de-a lungul platformei de lemn, unele aşezate mai în faţă, altele în spate. Tresărise atent, stând drepţi imediat ce tinerii începuseră să ocupe din scaune, zărindu-l pe Adin imediat. Era printre cei care se aflau în faţă. Aranjamentul îl mulţumea, realizând o conotaţie între instrumente şi modul de amplasament. Vioara, viola, violoncelul şi contrabasul se aflau în acelaşi rând, în ordinea mărimii lor, de la mic la mare.
            Muzica era echilibru, nu doar în măsura notelor, ci şi între instrumente. Toate aveau un rost, un format ce intra într-o categorie imediată. Se uneau însă pentru a da viaţă sunetelor, unei lumi ciudate în care se regăseau. Adin îl fixase de câteva ori, găsind în ochii lui puterea şi încrederea atât de râvnită. Tracul era ceva de care nu credea că avea să scape vreodată. Dar ştia că obişnuinţa şi dorinţa de a fi ascultat îl vor face să depăşească fiecare clipă de emoţie.
            Atenţia i se îndreptase repede spre profesorul lor, care ridicase ambele braţe în sus, pornind primele sunete, lente -  clapele unui pian în surdină şi realiza abia acum că undeva se afla şi acel instrument. Cum scena era prea îngustă probabil se rezumaseră în a-l aşeza în spate. Apăsarea pe claviatură era lentă, denotând o angoasă interioară, şi Tavi încercase din răsputeri să nu închidă ochii şi să se lase purtat de ritm. Orice sunet exprima atât de multe doar prin simpla naştere, şi imediat ce auzise vioara alăturându-se pianului, respiraţia lui se oprise. O melodie atât de tristă, încât îi făcea fiecare nerv să vibreze.
Deşi nu zâmbea, o făceau ochii lui, zărindu-şi iubitul cu bărbia lipită de suportul viorii, cu capul aplecat şi pleoapele închise, trăind fiecare sunet ca şi cum ar fi fost primul şi ultimul.  O emoţie primordială, aceea în care cineva reuşea să contureze lumea prin prisma sunetelor, şi se întreba dacă nu cumva aşa arată un moment de fericire. Ceva ce nu se imortaliza doar într-o memorie singulară, ci rămânea extins prin împărtăşire. Ridicând şi nuanţând fiecare trăire cunoscută, făcând-o necunoscută şi nouă. Pură, deşi existentă şi trăită zi de zi, aici îşi schimba sensul, fiind dezgolită de orice urmă de umanitate. Acelaşi aspect, absolut însă, prin puterea de a atinge sufletele.
            Flautul se alăturase ritmului format într-un crescendo, melodia căpătând contururi şi mai dure cu cât înainta. De la angoasă spre furia proiectată prin simultaneitatea instrumentaţiei, controlată atât de minuţios de bărbatul care dirija. Pentru o repetiţie i se părea totul atât de reuşit, ca la o interpretare serioasă.
            Oftase la final, văzând cum profesorul lasă bagheta în jos şi le dă noi indicaţii. Adin îi zâmbise rapid, printre clipite, trăgându-i ocheade pline de subînţeles. Visele lui se împlineau cu fiecare zi care trecea, şansa de a cânta şi de a-şi face muzica auzită dar şi prezenţa lui Tavi făcându-l să radieze. Bucuria i se citea în sclipirea ochilor, în felul în care surâdea mulţumit, atât cât să se simtă acel limbaj ocult din gesturile sale.

Pauza oferise prilej ca noi veniţi să intre în sală, unii erau colegi cu studenţii care concertau, alţii, rude sau prieteni. Momentul gălăgios îl nemulţumea profund, alterând armonia ce o simţise înainte. Îşi dădea seama după vocile indiferente sau zeflemitoare că persoanele noi venite nu au nici în clin, nici în mânecă cu arta, sau cu respectul, dacă nu de sine, măcar faţă de alţii. Auzind continuarea unor vorbe pline de mojicie, îi făcuseră sângele să îngheţe în vene.
-          Ia uite la pipiţul ăla blond în ce cămaşă e îmbrăcat!
Câteva hohote de râs ţineau isonul comentariului impertinent, ce ajunsese nu doar la urechile profesorului aflat pe scenă, dar şi la Adin. Ochii albaştrii al blondului căpătaseră imediat o tentă reavănă, dar pe faţă i se citea consternarea. Tavi cunoştea prea bine modul în care se oglindeau adevăratele sale sentimente, şi încercase să-şi fixeze imediat iubitul. Contactul vizual durase puţin, dar suficient cât să-l încurajeze pentru a fi calm.
Ştia acea cămaşă albă pe care o purta Adin, şi conotaţia sentimentală pe care o avea pentru acesta. Erau haine ce-i evidenţiau feminitatea, nu se aştepta ca acest fapt să treacă neremarcat, însă comentariul făcut dinadins cu voce tare îl enerva. Sentimentul de protecţie faţă de Adin ieşea la suprafaţă automat.
Aproape că izbise mânerul de lemn al scaunului când auzise aceeaşi voce continuând cu remarci din ce în ce mai obscene. Se abţinuse scrâşnind din dinţi, fixându-l pe tip cu o privire veninoasă. Avea să-i smulgă părul din cap dacă punea mâna pe el la finalul repetiţiei.
-          Era de aşteptat să fie şi poponari pe aici!
O parte din sală se uitau cu dezaprobare la tipul brunet, cu părul tuns în scări, cu bretonul aranjat într-o parte, dar ignora cu desăvârşire orice atenţie care să-i contrazică realitatea. Aproape că era gata să se ridice şi să-l scoată personal afară când fusese întrerupt de profesorul aflat pe scenă.
- Linişte în sală!
Ridicase vocea fixându-l pe tipul cu pricina ca şi cum l-ar fi strivit personal dacă ar fi fost uman cu putiinţă. Tavi clipise lent, avea să-i îndeplinescă doleanţa cât de curând. N-avea să ierte încă o pată strânsă peste inima caldă şi pură a iubitului său. Nu merita asta.
-          Mă scuzaţi. Tipul blond cu look de panseluţă e chiar drăgălaş...
Mormăise acesta rânjind, scuzele erau doar de faţadă, fără a fi sincere doar încerca să se disculpe căutând amabilitate din partea sa. Vorbele zeflemitoare adăugate fuseseră auzite totuşi. Profesorul îi întorsese spatele, Tavi observându-i cum mâna de pe bagheta cu care dirija îi tremură evident. Ochii lui Adin aveau o căutătură descurajată, aproape de a izbucni în plâns. Tavi îşi dusese o mână la frunte furios, iubitul său era pe cale să se ridice când una din fete se ridicase înaintea lui de pe scaun arunând vioara direct în capul tipului brunet, uimindu-i pe toţi.
-          Mădălina!
Profesorul fusese în stare doar să exclame, nu exista deloc un dezacord în vocea acestuia, aproape că se observa colţul buzelor lui ridicate. Chiar şi o parte din sală izbucnise imediat în râs. Umilit, brunetul apucase obiectul cu ură, şi ridicându-l cu ambele mâini în aer îl coborâse cu elan de genunchi, frângând vioara pe jumătate. Zgomotul coardelor rupându-se făcuse ecou, lemnul trosnind din greu.
-          Ieşiţi afară!
De data asta vocea profesorului devenise ameninţătoare, toţi erau ridicaţi de pe scaune. Tipul trecuse pe lângă scaunele lângă care era aşezat în grabă, cauzând comoţie căci şi amicii lui se grăbeau să iasă odată cu el de teamă să nu intre în aceeaşi oală. Aşteptând ca spiritele să se calmeze, profesorul luase microfonul cel mai apropriat de portativul său, şi anunţase o pauză mai lungă. Deşi dezamăgit profund, Adin încă conta pe încurajările silenţioase alea lui Tavi. Înclinase din cap către blondin, ducând două degete la buze în semn că se duce să fumeze. Nu apucase să-i observe răspunsul, profesorul le făcuse semn să se ridice şi să-l urmeze.
Cu paşi repezi trecuse spre ieşire, fără să-i pese că izbea pe alţii, dându-i din cale ceva mai brusc decât s-ar fi potrivit. Fără a pierde timp căutase cu privirea grupul de băieţi ce provocase toată întreruperea, în special pe brunetul cu freza particulară. Nu erau greu de găsit, gălăgia lor devenind mai pronunţată odată ieşiţi din sală. Fără să-şi însuşească lecţia, continuând cu comportamentul deviant şi laş. Profitase că nu este prea multă lume în jur, erau foarte puţini părinţi care părăsiseră sala. Cei care plecau erau câţiva gură-cască şi acel grup de idioţi.
Intrase repede printre ei, repezindu-se la tipul cu pricina. Nu acţiona spontan, oricine ar fi crezut că o face din instinct, ca reacţie la ceea ce se întâmplase. Dar cunoştea genul, buni de gură, proşti de crapă. Atacul prompt nu dăduse niciunuia timp să reacţioneze, şi Tavi prinsese gâtul brunetului într-o strânsoare ostilă.
-          Prostia ta îmi face poftă să-ţi rup gâtul, vierme împuţit!
-          Hei! Cine pizda mătii eşti!?
Se grăbise unul din ei să intervină. Erau cinci la număr, Tavi ascunzându-şi acţiunea violentă faţă de ceilalţi din sală mişcându-l constant pe tip după cei care păreau mai timoraţi. Evident că puţini avuseseră de-a face cu confruntări violente.
-          Hai să ieşim de aici, să mă puneţi la punct.
Prefăcuse că slăbeşte strânsoarea, şi brunetul îl împinsese cu cotul. Zâmbise cât lovitura îl îmboldise  sub coaste, dar era insuficientă cât să-i taie respiraţia. Un altul, mai slab, s-ar fi prăbuşit jos.
-          Cu mare plăcere. Jigodie! Cine te crezi?!
-          Cred că ştiu cine e!
Îl măsurase unul din cap până în picioare, cât îi urma spre o altă aripă a clădirii. Ceilalţi mutau ochii dintr-o parte într-alta. Conversaţia le putea da senzaţia că odată ce lămureau problema aveau să fie iertaţi, dar bănuise că tipul avea să dezvăluie exact ce-şi dorea.
-          E iubitul poponarului! Ăsta i-a băgat în spital pe Andrei şi fraţii ăia doi!
Primise o flegmă în obraz, pe care o ştersese imediat cu mâneca de la costum, scârbit că în haina lui se imprima saliva unui asemenea idiot. Fixase pe brunet cu calmul unui om în faţa căruia se află persoane comune, dar ochii lui verzi păreau a aparţine unei creaturi sălbatice, irisul subţiindu-se la lumină, creând impresia unui diavol.
Adusese braţul drept la obraz, creând impresia că se şterge, dar foşnetul ce tăiase aerul cu repeziciune îi luase pe toţi pe neaşteptate. Dosul de palmă atinsese cu putere faţa brunetului, doborându-l pe jos.
Se aşteptase ca măcar unul din ei să-l atace, şi cu coada ochiului anticipase mişcarea celui care vorbise mai înainte. Pentru el orice atac era precum notele învăţate pe de rost pentru a putea fi interpretate la un instrument, trupul său reacţiona anticipându-le. Ca şi cum realitatea se decompunea în jur, totul fiind un amalgam de sunete şi acte ce se ciocneau. Acoperise cu pumnul său, pumnul ce s-ar fi repezit să-i stâlcească faţa, îl parase cu o rapiditate de speriat. Cu furie dezlănţuită prinsese toată mâna tipului, răsucindu-i-o dintr-o singură mişcare până ce i se sucise cu carne cu tot până la os. Ruptura era evidentă, acesta urlând de durere, privindu-şi speriat braţul contorsionat fără a putea crede ochilor.
Nu-i acordase măcar o ocheadă de părere de rău, ca şi cum ar fi răsucit un cornet şi l-ar fi dat la o parte ca pe un gunoi.
În faţa ochiilor lui condiţia umană pierea, exista doar ceva spre care canaliza energia distructivă, trezind în el nevoia de a rupe în două realitatea, pace şi violenţă, bine şi rău... negru şi alb. O comparaţie între Iad şi Rai pentru el, când îşi imaginase întotdeauna că ambele sunt legate şi că prin prima se ajunge la ultima.
Zâmbise dând din cap, observând un altul că încercă să intervină. Inutil, era tranşant, iubind mişcarea şi chiar imprudenţa de a săvârşi actul violent. Lovise nestăpânit cu talpa pantofului direct în stomacul celui care sărise în ajutorul brunetului, fiind conştienţi că este încolţit şi nu va scăpa fără răni grave. Ceilalţi fugiseră, lăsându-i pe cei trei să dea singuri piept cu o cruzime ce nu aveau să o uite.
Tavi nu era un luptător împăiat al dreptăţii întruchipate, ştia foarte bine că toţi acţionează de capul lor, după propriul interes. Nu era cu nimic diferit.
-          Te rog! Iartă-mă! Iartă-mă!!
Rugămintea trecuse parcă neauzită, evident că toate scuzele veneau doar datorită fricii şi laşităţii de a da piept cu unele consecinţe. Încercând să-l înduplece ar fi fost ca şi cum ar fi frecţionat un picior de lemn.
-          Dacă Adin nu va fi lăsat în pace, sunt în stare să te car în iad cu mine. Am să-ţi rup gâtul cât ai clipi!
Era vocea lui Tavi, dar cine l-ar fi ascultat nu ar fi reuşit să-l recunoască. Se stingea şi se aprindea într-o tăcere ireală şi ieşea la suprafaţă ca un fulger ce loveşte pământul pe neaşteptate. Apucase părul stilat al brunetului, ridicându-i capul cât mai sus, forţându-i picioarele să se desprindă de ciment. Prins într-o strânsoare imposibil de îndepărtat, degeaba încercase să se smucească sau să-l apuce pe Tavi de braţul cu care îl ţinea imobilizat. Ochii i se întunecaseră, mărindu-se datorită pericolului. Pumnul drept al şatenului avea drept ţintă faţa sa, şi îi închisese conştient, ştiindu-se înfrânt deja, pregătit pentru coliziuneaa ce avea să urmeze.
Tavi ştia că dacă acesta îşi dă drumul şi nu se mai ţine de braţul său, ori în urma impactului îi scapă strânsoarea de la păr, odată căzut pe jos avea să-l stâlcească până la sânge. Nu era un luptător, sau un vânător ce căuta vânatul – ci un supravieţuitor. Risca libertatea, căci oricând putea fi dus la poliţie datorită actelor violente de care era capabil, însă libertatea de a auzi acele ţipete îndurerate răspândeau acea chemare din el. Uneori fără sens, pentru că de cele mai multe ori nici viaţa nu era altfel.
Ura să cruţe ce putea fi uşor doborât. Nu s-ar fi cruţat pe el însuşi, inima ce i se zbătea în piept uitase mila sau compătimirea. Preţul sângelui vărsat nu îl satisfăcea niciodată pe deplin. Cunoştea bestialitatea ce-i îmbrăca spiritul ca o umbră neagră către care nu răspândea vreo rază de speranţă. Adin îi demonstrase că materialul este unul transparent, ce se topeşte precum un nailon la flacără.
Iar forţa proprie îi era mereu o necunoscută, întotdeauna ştiind că poate mai mult decât acum câteva ore, mai mult azi, decât ieri, şi tot aşa. Un progres destructiv care să-i aducă aminte că avea mâinile pătate de sânge.
Pentru el, să-şi piardă părinţii adâncise coşmarul. Să-l întâlnească pe Adin, preschimbase realitatea într-un vis frumos. Se întreba dacă viaţa nu cumva e un simplu vis ce te poartă în realitatea ei ca pe un drum nesfârşit. Simţea nevoia să întrerupă mersul lucrurilor. Pregătit să lovescă, nu conta că este atât de tânăr. Totdeauna aripa morţii planase asupra lui, ca un nor al viitorului sumbru, gata să-l lovească pe neaşteptate. Avea să fie primul care să dea lovitura.
Cu pumnul flexibil, punându-şi forţa în braţ, îl lansase nerăbdător să audă oase trosnind, să privească sângele curgând pe nasul brunetului, căci ştia că-i va sparge nasul după cum avea să lovească. Dar imediat se simţise iscodit de la spate, şi bărbatul care se apropriase să-l oprească fusese cât pe ce să-i cadă victimă. Simţurile îi erau întotdeauna în altertă, şi nu-şi permisese niciodată să lase garda jos.
-          Îmi cer scuze că te întrerup.
Ceva în zâmbetul străinului îl determina să arcuiască o sprânceană, domolindu-şi veninul din privire. Antipatia nu-i scăpase, şi uitându-se cu coada ochiului la ce ţinea imobilizat în braţul stâng îşi dădea seama că ura nu este îndreptată către el pe de-a întregul.
-          Ajutor...
Se auzise un scâncet de duere, vocea răguşită a brunetului care abia mai putea respira, răsunând ca un icnet animalic. Bărbatul scund şi cu tenul de culoarea lutului după prelucrearea brută părea a nu-şi putea ascunde mânia, culoarea pielii devenindu-i aproape neagră atunci când auzise vocea jalnică a tipului.
-          Pumnul acela am să ţi-l dau chiar eu.
Lapidar, fără a mai ţine cont de prezenţa lui Octavian sau că acesta e cel care-l ţine în strânsoare, îşi lăsase pumnul să intre în contact cu faţa brunetului, întorcându-i-o datorită impactului. Nu-i provocase nici o leziune, roşindu-i locul în zona ochiului coborând spre obraz. Ce-l mai grav avea să se aleagă cu o vânătaie.
-          N-am să permit unor Neica-nimeni ca tine să-mi înjosească fiul! Dacă se va mai întâmpla asta mă voi asigura nu doar că n-aveţi ce mai călca pe aici, ci am să vă scot din oraşul ăsta cu rude cu tot!
Tavi privise în gol, reacţionanând cu o întârziere aproape insesizabilă. Îl aruncase pe jos, către uşa pe care intraseră în coridor ca pe ceva ce nu merita restul ostenelii. Încheiase circuitul încrâncenării destul de brusc, iar provocarea ce urma era mai dură decât orice bătălie.
 Nu se aşteptase ca străinul să fie chiar tatăl iubitului său. Mâinile lui nu puteau fi spălate cu scuze fictive. N-avea habar de când bărbatul se află acolo, dar cu siguranţă văzuse o latură a sa pe care orice om cu bun simţ, ar fi reclamat-o ca fiind periculoasă. Fixat ca un exemplar sub microscop, se încruntase. 
-          Domnule Zaharia, sunt uimit că n-ați avut până acum probleme cu legea.
Din tonul aspru își putea da ușor seama de politețea fictivă, și nu doar atât, sublinia faptul că îi cunoștea numele de familie. Deducea simplu că se interesase despre el, Tavi nu trăia sub pietre. Realiza că nu putea avea o altfel de conversație cu tatăl iubitului său.
-          Mă bazez pe teoria cauzei și efectului. Își scoase din buzunar pachetul de țigări, aprinzându-și în grabă una, apoi continuându-și fraza: Din cauza lor, efectiv nu mă pot abține.
Bărbatul schițase un zâmbet pe care șatenul nu-l putea categorisi clar drept ironic sau încrezut, poate o combinație între cele două. Cert era că, omul îmbrăcat într-un costum negru, ce arăta cât se poate de costisitor, nu dădea doi bani pe părerile lui,  oricare ar fi fost acelea. Știa că nu este agreat, tocmai de aceea ar fi vrut ca acea conversație care urma, să se scurteze oarecum.
-          Ai o reputație extrem de proastă, în sensul în care toți se feresc să-ți expună faptele. A trebuit să plătesc scump să te cunosc, domnule Zaharia, și încă n-am aflat tot ce se ascunde în spatele acțiunilor tale.
-          Sper să fi fost extrem de clar, măcar astăzi.
Desfăcuse costumul pentru a-și scoate din buzunarul de la piept un pachet cu țigări de culoare maronie. Sigur din cele mai bune, gândi șatenul, cunoscând situația materială a lui Adin. Nu simțea inferioritate, nu mai existau acele timpuri când pătura socială era împărțită doar între bogați și săraci, dar simțea dezamăgire, constatând că prejudecățile de acest gen nu se pierdeau odată cu timpul. Parcă deveneau împuternicite în existența lor.
-          Ești talentat în a-ți șterge urmele, sau a nu lăsa urme, de fapt. Adin nu are habar de latura aceasta, așa-i?
-          Parțial. Adin știe tot ceea ce trebuie să știe.
-          Oare? Mă întreb dacă știe despre un oarecare Andrei lăsat fără păr, despre câteva accidente de mașini provocate de tine, sau despre bătăi de care erai responsabil prin provincie. Ori, crezi că odată venit în București, ai putut închide un capitol ca să deschizi altele?
Era o încercare slabă de a-l face probabil să regrete, să se teamă, de fapt, a trezi în el un sentiment străin pentru o situație în care dorea numai să-l protejeze pe Adin. Bănuia că bărbatul înțelege alegerea, dar se preface că nu cunoaște realitatea.
-          Am mâinile pătate de sânge, și da, o știe.
-          Vii dintr-un mediu ostil. Să-ți fie clar, nu te vreau în preajma fiului meu. El a fost crescut altfel.
-          Mediul acesta nu se învârte doar în jurul meu domnule Ionescu. Apăsase scrâșnind din dinți, încât filtrul țigării se turtise imediat. Nu am devenit dintr-o dată buricul «Mediului ostil», la fel cum Adin n-a devenit dintr-o dată victimă într-un mediu diferit de cel ostil, cel puțin din perspectiva dumneavoastră.
Obținuse o victorie, măcar a ideilor. Tăcerea afaceristului, care se încruntase la argumentele sale nu era decât o dovadă a faptului că îi întorsese cealaltă fațetă a faptelor, fapte care nu-l făceau pe el principalul responsabil.
-          Indiferent de situație, nu te vreau în preajma lui Adin. Nici nu vreau să mă gândesc la legătura dintre voi. Mi se face scârbă.
Se abținuse în a-i reproșa cât de urât se purta ca părinte, pentru că nu respecta alegerea fiului său. Nu era dreptul său să judece un tată atâta vreme cât la rândul său, nu avea copii de crescut. Putea doar privi din perspectiva umană, din perspectiva unui copil ale cărui păreri nu contează.
-          Știu că vin dintr-un mediu diferit de Adin. El a fost crescut în puf. Eu am avut un trai modest și acela schimbat într-unul nesigur. Suntem un fel de Romeo și… Romeo…
Aproape că-l făcuse să se înece cu fumul de la țigara cubaneză, simțea un gol greu în gât. Observa o oarecare asemănare între timpii pe care Adin sau tânărul acesta îi alegeau în a-și trânti ironiile. Realiza că Octavian este un adversar dur chiar și într-o discuție. Retorica lui era perfectă și lucidă. Cu toată fermitatea sa în a-l separa de fiul său, trebuia să-i recunoască istețimea, și să-i admire rațiunea de a alege. Dar asta nu-l determina să se răzgândească.
Ochii tânărului rămâneau de o nuanță indescifrabilă, un verde primăvăratic care adâncea tot felul de supoziții. Misterul se adâncise cu cât aflase despre faptele acestuia și drama de a-și pierde familia. Moartea era ca o umbră la pașii săi, și dorea ca Adin să fie scutit nu doar de suferința alegerii unei vieți alături de o persoană de același sex, cât și de aceea de a nu pierde persoana iubită.
Se lăsase pradă câteva secunde gândurilor ascensive, realizând că începuse să pășească în jurul șatenului, cu pași rari și cu ochii fixați într-ai acestuia. Ar fi vrut să știe dacă are vreo putere hipnotizantă, îi stârnea prea multe dubii.
-          Am să-ți ofer o sută de mii de euro să dispari din viața lui.
Se trezise că o spune fără intenție, cu glas serios însă. Nu se gândise la o asemenea hotărâre, ci doar să încerce să-l convingă pe Octavian să renunțe la relația lui cu Adin.
Șatenul zâmbise larg, aruncându-și țigara pe jos.
-          Nu sunt de acord cu scenariile de telenovelă. Să fim serioși, o valiză cu bani sau cecul pe care să-l rup cu mâinile mele ar da prost pentru un om ca dumneavoastră. Se vede că n-ați venit să-mi dați bani să o șterg, pentru că aș fi un nemâncat ce ar accepta orice. De ce să nu dați aceeași bani pentru a plăti pe alții să mă șteargă, și poate pentru a mușamaliza?
-          Văd că ești de acord cu scenarii mafiote.
Dăduse din umeri, considerându-și îndreptățită părerea. A oferi bani doar pentru a despărți două persoane i se părea teatral.
-          Relația dintre voi doi nu are o finalitate solidă. Nu duce niciunde. La asta te-ai gândit, înainte de a-l atrage pe Adin în lumea ta nesigură?
-          Ce finalitate?
Întrebase întorcându-și capul spre bărbat, încercând să caute răspunsuri în gesturile sale rezervate. Observase că nu avea tendința de a ține mâinile în buzunarul pantalonilor, precum alții, ci doar ticul de a se uita la ceas. Parcă i-ar fi cronometrat frazele.
-          Ce i-ai putea oferi fiului meu, tu? El nu a mers vreodată cu un mijloc de transport în comun, n-a avut vreodată un obiect pe care să-l vadă și să nu-l cumpere  dacă dorește, a dus o viață fără lipsuri. Alături de tine, va trebui să-și reducă toate nevoile. Iar după ce termini Facultatea de Arte ce-ai putea deveni? Profesor cu salariul minim? Pictor cu bani primiți pe câte un tablou din joi în Paște?
Era o realitate dură, diferențele dintre ei  nu puteau fi mai evidente decât acum. Nu crescuse în puf, nu avea o situație materială bună și un viitor nesigur. Nu putea oferi o garanție a lucrurilor necesare.
-          Fără a părea că am o perspectivă mai largă decât a dumneavoastră, nu vreau să mă limitez nici la a da judecăți de valoare despre timp sau bani măsurând totul la un Rolex.  La revedere.
Plecase fără a-i mai da ocazia unei replici care să-i zdruncine încrederea. Îl lăsase în urmă, știind că este urmărit în continuare cu privirea. Nu-i trebuiau ochi la spate să-și dea seama, în plus, se aștepta și la alte confruntări, nu doar la una singură.
 Realiza singur că nu are aceeași situație materială ca a blondului, că nu-i putea oferi niciodată o viață luxoasă, cum probabil avea parte în familie. Abia îi ajungeau acele resurse pentru sine, și viitorul se arăta sumbru. Tatăl lui Adin avea dreptate, dragostea nu-ți dă de mâncare, iar lucrurile acestea îl întristau.  Deși privea drept în față, ochii săi erau pierduți în dezamăgirea zilelor de mâine. Ajungând la scările de la intrarea către sala unde aveau loc repetițiile oftase în încercarea de a elibera puțin din apăsarea ce o simțea. Nu vroia ca iubitul său să-i știe dubiile și slăbiciunile de moment, sau să știe despre prezența tatălui său acolo. Fusese o înțelegere tacită între ei doi.
Încă de pe coridor se auzea muzica, ceea ce însemna că pauza se terminase demult. Intrase lent, deschizând ușa cât să își facă loc pentru a intra și se așezase repede pe un scaun din spate. Chiar și de acolo îl putea zări pe Adin, în același loc, cântând la vioară cu ochii închiși. Clipise lent, reușind să se relaxeze la acordurile muzicii, încercând să caute acel echilibru care să-l ducă pe aceeași undă cu iubitul său.
Privindu-i pletele blonde, ce se îi cădeau uneori peste ochi, umbrindu-i privirea, se gândea că răul cel mai mare ar fi fost să-l piardă definitiv. Automat, toate relele îi deveniseră minore. Sentimentul nu exista pentru că Adin ar fi fost prea slab sau el prea temător, ci pentru că iubea. Ca orice om care iubește cu toată ființa, nu dorea dispariția ființei iubite. Nu dorea să aibă parte de așa ceva. Adin era lumina care-i ghida umbra de speranță rămasă vie, fără el nu se mai imagina pe sine.
Viața nu valora toată adunătura de probleme ce interveneau de-a lungul ei, ori clipele de fericire care câteodată se pierd în memoria grijilor pentru ziua de mâine. Valoarea ei era în credința pe care o acordăm persoanei iubite, cât de profundă poate fi dragostea ca să reziste. Iar pentru Adin, ar fi suportat orice.

*

La finalul repetițiilor fusese așteptat de Octavian la coborârea de pe scenă. Nu se ferise de cei prezenți pentru a i se arunca în brațe, căutând în secret, acea consolare care se lăsase așteptată pentru câteva ore. Nimeni însă nu comentase ceva, fiecare având în sală prieteni sau rude cu care să împărtășească ceva.
-          Știu că ți-a plăcut, ai o mutră relaxată.
Zâmbise amuzat, Tavi răvășindu-i pletele în glumă. De obicei muzica la vioară îl relaxa, constatase asta atunci când Adin îi cântase pe bancă, prima oară. Motivul de relaxare nu era doar acesta. Își deschidea aripile cu fiecare notă muzicală, permițându-i un zbor către fiecare sentiment al acestuia, trist sau vesel, în intensitatea lor. Își contopea simțurile cu ale sale, dorind să aparțină, măcar acolo, cu ochii închiși, într-un întuneric armonios, în aceeași lume ca iubitul său.
-          Va trebui să-mi cânți când sunt în sesiune, înainte de fiecare examen. Să vezi atunci relaxare!
Glumise, făcându-l să râdă cât se îndreptau spre ieșire. Încerca să-l facă să uite de întâmplarea umilitoare și să-i schimbe memoria acelei zile înlocuind-o cu o alta.
-          Ai chef de o plimbare prin Parcul Tineretului?
-          Da, dacă ne dăm amândoi cu coarda elastică.