marți

Nuanțele trecutului



Până atunci își cercetase în amănunt rivalii în afaceri, politicieni sau angajați. Era pentru prima dată când primise informații despre altcineva care nu fusese în ariile acestea de interes. Și totuși, plătise un detectiv care să-l pună în temă cu tot ce se întâmplase în viața acelui personaj. Octavian Zaharia…

Prima lor întâlnire, față în față cel puțin, îl lăsase îngândurat. Adversarul de acum nu era unul oarecare, ci fusese călit cu toate greutățile pe care le putea îndura o persoană normală. Începând cu neajunsurile financiare până la problemele acestuia de a se integra în cercuri sociale. Era cunoscut de toți drept un lup singuratic. Deși îl avea alături pe Robert, colegul său din liceu, amândoi păreau precum apa și uleiul. Două contrarii atrase din motive probabil neîntemeiate sau neștiute de el. Iar apoi erau mărturii despre actele lui violente, dezvăluite doar cu sume mari de bani. Își lăsase amprenta asupra dușmanilor, care la auzul numelui deveneau reticenți în a vorbi. Pentru ei foloasele materiale puteau aduce o răzgândire. Octavian însă, nu căzuse în plasa promisiunilor bănești.

Se părea că nimeni nu și-l dorește ca inamic. Toți cei care i se împotriveau la început, odată trecuți prin experiența de a-l provoca, se retrăgeau distruși. Nu putea pricepe această tenebroasă situație, oricât ar fi întors acele pagini de dosar ce cuprindeau acte și mărturii.
Își amintea de prima seară când primise tot dosarul de la detectivul particular pe care-l trimisese în provincie, pentru a afla amănunte din viața studentului la arte. Emoțiile simțite le putea trece printr-un gradient al sentimentelor confuze, sângele înghețându-i în vine.

Copilăria lui Octavian fusese una normală, înconjurat de familie și amici de vârsta lui, în primii șapte ani nimic nu prevestea calea ocolitoare pe care urma să o apuce. Însă spre deosebire ca lucrurile să se schimbe după moartea părinților, cum s-ar fi așteptat, înclinațiile violente ale băiatului apăruseră mai devreme. Membru al unei găști cunoscute din cartierul în care locuise, își făcuse un renume din a câștiga orice bătaie în care devenea implicat. Atât încât amatorii de astfel de distracții nu încetaseră în a-l racola, până și instructori de box îi puneau la dispoziții sălile lor de antrenament în speranța că va alege sportul lor în favoarea altuia. Înnăscut cu un spirit crud și impulsiv, înlesnise teama altora în a se apropria de el.

La început își închipuise că faptele lui erau neștiute de familie. Însă, părinții săi nu se împotriviseră deloc, ba chiar încercaseră să-l înscrie pentru tot felul de sporturi legate de lupte. Nu apucase să studieze prea multe însă, preferând lupta instinctuală față de toate cele care cuprindeau un set de reguli, era mereu dat afară pentru purtări necuvenite.

După toate acestea, i-ar fi fost ușor oricui să-i pună în cârcă moartea părinților săi. Dar nimeni nu era în stare să zdrobească un om nevinovat, aruncându-i un munte de neadevăruri. Anii de liceu îi începuse studiind alături de tatăl său, pilot de mașini de curse. Avea un palmares bun, trofee și un viitor bun în față. Probabil dacă ar fi trăit încă, Octavian ar fi avut un viitor asigurat. Nu la fel de luxos precum le asigurase el copiilor săi, însă, unul mediu măcar. Dintr-un tată care era instructor auto și pilot de curse, și o mamă profesoară de engleză, perspectivele șatenului n-ar fi fost atât de sumbre.

Acesta nu fusese nici măcar suspect al acelui accident nefericit. Experiența cu care conducea orice mașină, fără a poseda carnet auto fusese pentru că primise lecții intensive de la tatăl său. Tocmai când toți începuseră să observe o ameliorare în comportamentul acestuia, nu doar că pilotase în câteva curse, câștigând la rândul său câteva trofee, dar în același timp, Robert Vasei intra în viața lui. Primul său prieten care nu era implicat în bătăi, găști de cartier sau alte chestii dubioase. Vasei intra în categoria tocilarilor cu viitor promițător, speranțe și ambiții certe. Spre deosebire de Octavian, ale cărui fapte erau instinctuale și impulsive.
Verdictul polițiștilor de la circulație fusese neîndoielnic. Martorii erau destui și destui erau și cei care ar fi putut să-l înfunde pe Octavian acum că li se dădea ocazia. Nimeni însă nu putea trece peste faptul că era nevinovat de această tragedie. Șoferul tirului provocase accidentul în care îi muriseră ambii părinți. Recuperarea lui durase aproape un an, căci fusese la rândul său rănit destul de grav. Nu se oprise însă din a-și continua studiile, recuperând totul pe timpul verii și nici nu-i acceptase în preajmă pe cei care-l compătimeau. Părea să se fi pregătit dinainte pentru o viață în care durerea nu lipsește.

Fiind minor pe atunci, rămăsese în grija mătușii sale dinspre mamă, aceasta având grijă ca banii care-i rămăseseră de la moartea părinților să-i ajungă pentru studii. Aflase că relația celor doi era destul de bună, vecinii obișnuiți, predispuși la bârfe dăduseră în vileag informații despre familia sa. Lui Tavi nu-i lipsiseră prea multe de la moartea părinților. Starea materială era mai precară decât la început, dar era un lucru care nu-l deranja deloc. Această indiferență a sa față de tot ce însemna câștig material îl enerva pe bărbat, știind că pe undeva Piramida lui Maslow  nu se aplica și în cazul acestui rebel fără cauză.

Și se întorcea iar cu gândul la fiul său, Adin alegând să se asocieze cu acest personaj al cărui trecut cântărea greu în fața oricui. Spre deosebire de Octavian, blondinul era genul ingenuu, cu un suflet bun. Niciodată nu s-ar fi gândit că fiul său ar fi putut fi umilit sau bătut. Ascunsese atât de bine toată această suferință, înlocuind-o cu zâmbete și voie bună, încât părea totul ireal. Precum arborele de santal ce parfumează securea cu care este lovit, Adin nu era răzbunător, nu purta pică și nu lăsa grijile lui să iasă la suprafață. Avea grijă ca cei dragi să nu fie împovărați de astfel de neplăceri.
Înghițea în sec simțind nevoia de a bea o țuică tare, de țară. Toate aceste frământări îl țineau treaz de câteva nopți în șir. Recunoștea că temerile i se mai diminuaseră odată ce aflase că Octavian îi protejează fiul cu atâta înverșunare, dar amintindu-și exact motivul pentru care șatenul era atât de ocrotitor determinau în el acea schimbare de atitudine. Nu dorea ca Adin să fie decepționat și văzut în societate ca un homosexual doar pentru un moft. În sinea sa și-ar fi dorit ca totul să fie o simplă curiozitate, o aventură de moment care să o arunce drept o greșeală a tinereții. Bănuia însă că nu este cazul.

Cunoștea prea bine încăpățânarea blondinului. Nimic nu l-ar fi convins că ceea ce simte sunt pasiuni trecătoare. Nici el nu înțelegea prea bine, pornind de la ideea de dragoste, a raporta dragostea concretă la ideea celor doi despre dragoste ar fi fost o greșeală.
Iar acum că devenise familiar cu trecutul lui Octavian îi era greu să-i dezvăluie lui Adin obscuritatea la care se supunea prin voință proprie. Bezna din sufletul șatenului împânzea orice rațiune, făcându-l să pună la îndoială propria sa putere de rezistență. Asudat, se ridicase de la biroul său cu greu. Dosarul cu toate actele despre Octavian stătea întins pe suprafața de lemn, deschis și răsfoit cu nervozitate pentru a mia oară. Mersese cu pași apăsați până la fereastră, privind printre jaluzelele verticale către afară, deși se uita mai mult în gol. Zăpada de afară aducea o lumină difuză în încăperea întunecată.  Nu înceta să aibă acea senzație înăuntrul său, sentimentele îi deveniseră confuze. Oare ce fel de atașament avea Adin față de acest tânăr?

Simțea nevoia să aibă o lumină prin preajmă. Aprinsese imediat lampadarul de lângă biroul său, dispariția umbrelor îi dezvăluiau frământarea ce îi cuprinsese chipul. Ultimul lucru pe care și-l dorea ar fi fost ca băiatul său să sufere. Și ar fi făcut orice să împiedice asta. Tresărise auzind telefonul sunând. Primul gând fusese să-l lase să sune până ce persoana avea să se sature de la sine, dar privind către aparat și văzând că Adin îl apelează, apucase receptorul fără să clipească.

-          Da?
Câteva secunde de liniște îl făceau să se întrebe dacă era chiar Adin. Suna de pe telefonul mobil, telefon care putea fi folosit și de către altcineva. Nu se putea abține în a-și face griji. Părea a-i fi intrat în sânge.
-          Știu că probabil nu ai chef să mă auzi, în special după ultima noastră întrevedere, dar vreau să iau jeep-ul pentru o săptămână.
Bănuia deja de ce. Era simplu să-și dea seama: Adin nu știa să conducă, vacanța de iarnă se apropria și acum că avea pe cineva, perioada era perfectă.
-          Unde vreți să plecați?
Nu ezitase. Nu când venea vorba de banii lui. Sau mai bine zis, banii lor.
-          La Predeal. Am făcut deja rezervări.
-          I-ai spus despre asta și lui?
Se aștepta ca Octavian să nu știe. De obicei Adin avea tendința de a lua hotărâri pripite. Apoi, își dădea seama cum stă situația, biletele fiind deja cumpărate.
-          Bine. Îți dau jeep-ul pentru o săptămână, cu o singură condiție.
Zâmbise puțin auzind atâta liniște de partea cealaltă a liniei. Probabil Adin se gândea la ce este mai rău.
-          Cu o seară înainte de a pleca trimit șoferul după voi, să cinăm toți. El inclus.
Zarva pe care o făcea fiul său la telefon era imposibil de ascultat. Șocul îl făcuse mai mult ca sigur să scape telefonul pe jos.
-          Serios?!!
-          Nu te entuziasma degeaba! Scrâșnise din dinți enervat că Adin putea să creadă că se răzgândise atât de ușor. – Asta nu înseamnă că accept relația voastră!
-          Aha. Ai contopit vreun plan să ne desparți?
-          Nu. Adu-l aici și vei vedea singur.
-          Să știi că-l aduc! Țipase blondul în telefon, confuz, reacționând în apărarea lor chiar dacă se părea că nu este nevoie. – Îl iubesc și nu voi lăsa nimic și pe nimeni să ne despartă!
Oftase, acum că încetaseră convorbirea își dădea seama că încăpățânarea este o trăsătură ereditară. Probabil încă o noapte de nesomn. De curând începuse să aibă coșmaruri stranii, ca și cum spiritul lui Octavian era atât de puternic încât efectele negative se simțeau la nivelul subconștientului. Lupte sângeroase, oameni schimonosiți care râd în bătaie de joc și hău. Un hău ce părea că nu se mai termină. Și nu îi era teamă de ei. Îi era teamă să nu fie unul din ei…
Îi era frică să nu devină cineva odios.

*

Somnul alături de Adin era cel mai odihnitor pentru el. Niciodată, nici măcar lângă părinții lui, nu adormise atât de bine cum o făcea lângă blondin. Visele și coșmarurile, adesea făcând o combinație stranie, nu-l țineau treaz precum înainte. Furia pe care o simțise după discuția avută cu tatăl tânărului nu fusese încuiată în tenebrele inimii sale, undeva unde să revină la suprafață odată ce-ar fi strâns griji și supărări, ci o lăsase să-i preocupe mintea, inima și trupul. O îndepărtase de el, Adin acționând precum o scânteie suficientă pentru a crede că întunericul putea fi risipit. Nu-i trebuise nimic altceva ca să se asigure că dragostea lor, indiferent de situație, va fi neschimbată. Refuza să-și imagineze un viitor fără Adin în brațele sale. Îi strânsese trupul mai aproape, brațele subțiri ale blondului alunecându-i pe umeri cu atingeri line, într-o îmbrățișare comodă, care să le înlesnească în continuare siesta. Câteva mângâieri discrete urmaseră, în ciuda stării lor de repaus, iar Octavian abandonase orice gând negativ.