miercuri

Accente temporale

Atât de limpede putea să-și amintească prima oară când văzuse o persoană decedată, încât uneori contopirea memoriilor cu visele dădeau naștere unor coșmaruri de care cu greu putea uita. Fusese copil pe atunci, ideea morții nici măcar nu încolțise în gândurile lui, destul de reduse pe atunci. Ținea minte că fusese fericit o parte a copilăriei sale, nu-i lipsiseră prietenii, joaca neîngrădită și atenția părinților. În ziua aceea viața i se înfățișase ca unui adult. O percepuse ca atare, privind și dându-și seama ce înseamnă o ființă lipsită de viață.

Îl chema Narcis. Ajunsese din greșeală în acea încăpere la priveghiul unui copil care îi era străin. Părinții încă vorbeau cu acea persoană, spunându-i că îi veniseră prietenii în vizită. El însă, nu-și amintea să fi avut un prieten cu acest nume. Acolo avea să cunoască prima oară mirosul celor care nu mai aparțineau acestei lumi. Ajuns înapoi acasă fusese mustrat de către mama sa, căci era prea devreme pentru un copil să asiste la asemenea lucruri. Însă, abia acum își putea explica de ce nu era prieten cu acel Narcis, care mai târziu aflase că murise de leucemie. Probabil ținut la pat, un copil prea slab să facă față unei boli atât de grele, nu avusese prieteni. Și-l imaginase privind de la fereastră cum el și amicii lui jucau mingea în fața blocurilor. Poate și părinții își doriseră o astfel de copilărie pentru micuțul lor. Injust. Nedrept. Ar fi vurt să nu fi fost acolo vreodată.

Câțiva ani mai târziu avea să prindă gustul sângelui, aprinzând scânteia agresivității. Toți copii de vârsta lui, chiar și mai mari, iarna aveau sănii cu care să se dea pe zăpadă. Majoritatea cumpărate, era ușor să-și dea seama de asta pentru că erau asemănătoare. Tatăl lui insistase însă să se ocupe chiar el de sania lui. Și îi cumpărase toate elementele de care avea nevoie. Țevi groase pe care i le sudase și le bătuse cu mâinile lui, placa pe care să stea și restul de piulițe și șuruburi care alcătuiau tot. Montată în totalitate, devenise mai grea decât a celorlalți, dar era o sanie specială. Până și frânghia albă cu care o trăgea când se ducea la derdeluș i se părea diferită. Nu îl încercau sentimente de mândrie și nici nu se gândise să se laude. Doar încerca să aibă grijă de ceea ce prețuia.

În zilele de week-end erau mai mulți copii pe pârtie decât de obicei. Nu îi plăcea în mod deosebit, dar dorința de a se juca depășeau celelalte mici supărări. Atunci fusese trântit de pe sanie, nu din vina lui, rostogolit apoi de câțiva băieți care nu își opriseră săniile pentru a-l ocoli și târât, tot pentru distracția lor, până la un pârâiaș de unde se scurgea apa menajeră de la hidroforul din apropriere.  

Fiind iarnă, apa îi udase imediat hainele, simțind lichidul până la piele. De durere uitase de senzația incomodă, iar frigul de afară în combinație cu apa îl făcuseră să se simtă mai degrabă amorțit. Pe moment nu se putuse apăra, dar odată ce se ridicase, nici unul dintre cei care-l aruncaseră jos nu scăpaseră de furia lui. Tot ce își amintea destul de clar era că se ferise și cu fiecare evitare a unei lovituri, nu rata în a leza adversarul.  Toți fugiseră care încotro când ridicase sania sa și-l pocnise peste față pe cel care-l doborâse intenționat. Nu se oprise când acesta începuse să plângă, ținându-se de nas, cu sângele țâșnindu-i, împroșcând albul zăpezii. Întorsese sania vertical și cu una din țevi îi lovise mâna de atâtea ori încât i-o rupsese.  Abia când îl văzuse inconștient se oprise, respirând din greu.  

Mirosul sângelui îi intrase în nări, rămânându-i imprimat în spirit. De atunci adrenalina de a fi într-o luptă constantă îl consumase mereu. Fie că era provocat, sau se lupta cu el însuși, nu își permisese să piardă.  Adunase multe păcate, însă, se simțise binecuvântat odată ce Adin intrase în viața sa. Nu crezuse vreodată că va exista pentru el acel cineva care să-i înțeleagă tăcerea, să-l accepte cu mâinile pătate de sânge, deși nu ucisese pe nimeni, și să-l răsfețe cu atâta bucurie. Odată cu moartea părinților își imaginase o viață cu atât mai retrasă. Robert îi fusese alături însă, fără a insista, fără a-i fi milă de situația în care se aflase, ci pur și simplu pentru că îi uneau amintiri trăite împreună. Amintiri pe care le prețuiau amândoi. Pentru ei totul venea de la sine, iar încrederea nu îi fusese zdruncinată nici măcar atunci când Octavian greșea față de el. Nu mergeau pe același drum, dar în anumite momente drumurile se intersectau.

-          Ești destul de încordat…

Murmurase privindu-și amicul cu coada ochiului. Uneori ambii erau puși în situații în care reacționau diferit. Ar fi vrut să zâmbească, amintindu-și de viața lor în timpul liceului. Încă de pe atunci Robert se temea de conflicte fizice, iar el, se temea de teza de la fizică. Motivul azi era diferit, amicul său era preocupat pentru că urmau să se întâlnească cu profesorul lor de arhitectură la șantierul de construcții unde trebuiau să facă practica în curând.  Codreanu nu-i scutise nici măcar acum, înainte de vacanța de iarnă, amenințându-i că nu le va trece notele în carnet și nu va semna nimic dacă nu se prezintă pentru începutul de stagiu.

-          M-aș fi lipsit de drumul acesta. Aveam alte planuri pentru azi.
-          Să sperăm că nu îi ia atât de mult să ne prezinte pe scurt. I-am promis lui Adin că-l aștept după ce termină cursurile…

Știa că blondinul avea de gând să meargă acasă, însă nu știa clar ce planuri are acesta pentru vacanța de iarnă. Oricât și-ar fi dorit să o petreacă împreună, era conștient că familia este mult mai importantă în timpul sărbătorilor de iarnă. Mătușa sa îi trimisese o scrisoare în care menționa că este bine-venit în provincie de sărbători, însă ar fi preferat să rămână în București. Deși aceea era casa lui, în mod legal, acolo nu se simțea chiar ca acasă. Acel loc se pierduse odată cu pierderea părinților săi.

Ajunși la destinație și dând ochii cu Codreanu, nu mai avea nici un motiv să-și ascundă neplăcerea de a se afla acolo și imediat ce își aprinsese o țigară îl lămurise scurt:

-          Într-o oră vreau să fiu înapoi acasă.

Adăugase un scrâșnit din dinți, făcându-l pe Robert să se depărteze puțin de el. Studiind fața profesorului lor, vedea câtă străduință punea acesta în a-și ascunde teama față de șaten. În acele momente se simțea în siguranță alături de Octavian, știindu-l pregătit pentru orice.  Nici măcar nu lăsase spațiu pentru saluturile cordiale, fiind în relații de profesor-student. Într-un fel se bucura, a-l saluta pe Codreanu era o obligație în care nu găsea nici o plăcere. Ba îi era chiar antipatic, din motive evidente.
 
-          Nu vreau decât să vă dau planul construcțiilor și să vă arăt împrejurimile.
-          Fie. Ar fi bine ca notele alea să apară în carnet chiar azi. Amândoi le-am adus.

Codreanu dăduse din cap aprobator, așteptându-se ca Tavi să acționeze aici conform intereselor. Poate pentru sine nu i-ar fi păsat, tocmai de aceea se folosea de Vasei, ca să-l poată presa la nevoie. Nu juca corect, însă Octavian era ultimul care ar fi putut da lecții de morală oricui.

Plimbatul pe timp de iarnă nu era tocmai o activitate plăcută. Ar fi preferat să fie alături de Adin, undeva la cald, sorbind o ciocolată fierbinte. Aproape că-i simțea gustul în cerul gurii. Uneori iubitul său îi ocupa gândurile atât de intens încât ignora locurile din jur. Mersul îi devenise mecanic, urmându-l pe Robert, care i-o luase înainte. Fixase privirea în jos, la pantalonii maronii ai acestuia și mersese în funcție de mișcările pe care amicul lui le făcea. 

Vocea lui Codreanu era și mai ușor de ignorat, vorbind cu monotonie, frigul de afară afectându-l oarecum, căci nu mai avea atâta papagal ca atunci când se afla în fața clasei. Exercițiul de a-și canaliza energia spre lucruri pozitive, cum ar fi fost un pui de somn împreună cu Adin, ținându-l în brațe strâns, începea să dea rezultate. Se simțea mai bine acum, dar cu atât mai agitat. Ar fi vrut să-l vadă mai repede.

Uitase imediat de toate când ajunseseră la una din casele în construcție, unde fusese ridicată doar fundația.  Cărămizile de BCA erau împroșcate cu sânge pe alocuri, modul în care era dispersat trăda o luptă strânsă.  Codreanu rămăsese mirat studiind locul cu pricina. Robert însă îl privise imediat bănuind că Tavi va spune mai multe.

-          Probabil că muncitorii au tăiat o găină ceva…

Nu știa dacă profesorul lor e un om naiv din fire ori suficient de prost încât să nu vadă evidentul. Piciorul său se oprise pe una dintre cărămizi, apăsând insistent.  Zăpada nu le acoperise, semn că acolo se lucrase și se luptase de curând.

-          Nu este sângele unui animal sau al unei păsări. Acesta e sânge de om, aș recunoaște asta oriunde.

Le spusese stăruind cu privirea asupra locului, imediat ce se aplecase și pusese mâna pe lichidul roșiatic, își dăduse seama că lupta fusese de curând.  Codreanu încercase să-și stăpânească fiorul rece care-i trecuse pe șira spinării. Bănuia că vorbele lui Octavian sunt cât se poate de adevărate și nu avea dubii nici măcar în faptul că acesta putea face distincția între sângele de om și al altor viețuitoare.

Îl urmaseră imediat amândoi către un gard de fier, destul de gros pentru a-i cunoaște utilitatea. Muncitorii de pe șantier nu erau toți angajați legal. Fiind un proiect în colaborare cu statul, unii din ei erau deținuți aduși să muncească. Cei care primeau acceptul de a lucra undeva era doar pentru bună purtare, însă situația se părea că trebuie atent supravegheată.

-          N-aș vrea să chem poliția. Am avea mulți probleme dacă implicăm poliția…

-          Codreanu, gardul acesta este unul special. Nu este gros pentru că așa este el. Are o parte dublă care se ridică și încă una care vine deasupra lor, închizându-se sus, precum o colivie.

-          Nu înțeleg ce vrei să spui.
Trecuse cu vederea că  șatenul, studentul lui i se adresa fără pic de respect. Situația de față îl făcea să înghită în sec, nu știa clar la ce să se aștepte.
-          Pe scurt, e un ring de luptă. Odată intrat înăuntru nimeni nu iese până ce adversarul nu este doborât.

Îngrozit profesorul apucase cu degetele de deschizăturile acelei împrejmuiri. Ar fi vrut ca Tavi să nu aibă dreptate, dar privind îndeaproape, tot ce explicase înainte, se adeverea.
-          Ce naiba caută așa ceva aici?!
-          Dacă nu vreți să implicați poliția, e posibil să nu aflați niciodată…

Îl lămurise Robert, oarecum intrigat la rândul său, nu de ceea ce vedea în fața ochilor cât de cunoștințele lui Octavian despre ringuri de luptă speciale. Un capitol din viața tânărului pe care nu-l știa pe deplin.

-          Ce ar fi să angajați agenți de pază?
-          Nu sunt bani pentru așa ceva! Oricum aceștia lucrează cu poliția…

Situația se complicase atât de mult încât începea să regrete că se implicase în proiect. Când se angajase prima dată ca profesor universitar își imaginase că va avea o viață tihnită. Că va întâlni un student simpatic, pe care să-l tachineze după cheful său. Era pervers, desigur, însă cine n-ar fi fost? Fiecare avea un gram de perversitate ascunsă sau nu.

-          O să aflu eu, dacă vă frământă atât de mult. Însă, cu condiția să avem situația încheiată anticipat, atât eu cât și Robert.
-          Hei, nu cumva îmi forțezi mâna? Crezi că ești în stare să afli ce se întâmplă aici?!
-          Nu doar că voi afla cine ține luptele aici, dar le voi opri. Și nu, nu forțez mâna nimănui. Mi se pare o propunere potrivită.
-          Tavi…

Auzise șoapta lui Robert, știa că amicul său începe să se îngrijoreze, însă acum că totul era de partea lui, nu avea să ezite. Sigur, nu știa la ce să se aștepte în privința luptelor, dar nu se temea.  Niciodată nu s-ar fi temut de necunoscut, tocmai pentru că era necunoscut.
-          Bine. Având în vedere că faci ceva în afara curricumului sunt de acord să vă închid situația imediat ce rezolvi problema.

-          Cu note maxime.


Adăugase  decisiv, știind că nu va fi refuzat deloc. Codreanu îi lăsase apoi să meargă acasă. Situația nu era o corvoadă încă, bănuia că lucrurile erau mai complicate decât păreau. Pe moment tot ce își dorea era să vadă chipul senin al lui Adin și nimic altceva. 

Nici măcar conversația din taxi, cât Robert încercase să-l preseze să renunțe la înțelegerea cu Codreanu, nu avusese parte de atenția lui. Singurul lucru pe care insistase să i-l sublinieze amicului său era să mențină totul sub tăcere măcar până ce se încheia vacanța de iarnă. Până atunci grijile aveau să stea de-o parte. Deși reticent, Robert acceptase într-un final. Nu vroia să-i strice planurile lui Tavi și nici să-l prost-dispună.